Intotdeauna mi-a placut sa-mi ocup timpul liber cu puzzle-uri greu de alcatuit, compuse din zeci de mii de piese. Ma intriga, ma fascineaza si ma stimuleaza. Sa gasesc combinatii posibile, mutari probabile si alipiri sigure este unul dintre hobby-urile mele preferate...
Asta pana cand cineva vine nonsalant si-mi da solutia, aratandu-mi satisfacut piesa lipsa pe care o caut eu de fapt. Atunci incep sa ma enervez. Ajung sa cred ca strategiile mele, construite cu atata migala si supuse la zeci de mii de teste au fost realmente de prisos
Cand realizezi ca si un copil de cinci ani ar gandi finalul jocului mai bine decat tine, te intrebi cum dreacu ai putut fi tu atat de proasta incat sa nu anticipezi singura miscarile??
„Daca tot vroiai sa te implici de ce nu ai facut-o de la bun inceput? Ti se pare normal sa vii acum si sa trantesti un final total plictisor de altfel? Pana la urma, daca aveam nevoie de ajutor, ti-l ceream nu? Poate ca nu vroiam sa stiu inca finalul”...
Si totusi, piesa lipsa a fost pusa, puzzle-ul a fost completat si imaginea de ansamblu a iesit la iveala. Stiu, nu e una care sa-ti placa si clar nu seamana cu cea pe care ai gandit-o tu pana nu demult. Acum, nu mai are sens sa te joci. Regulile nu mai sunt pe gustul tau si te gandesti ca este chiar patetic sa pierzi pe mutarile altuia.
-Buna ziua, as dori si eu un puzzle pentru copii cu varstele cuprinse intre 3-5 ani. Trebuie sa trec odata de pragul ala de 5 ani, dar se pare ca mai e nevoie de exercitiu. Credeti ca daca mai incerc, am sanse sa vad si eu nenorocita aia de piesa lipsa, atat de evidenta in ochii celorlalti? ...Nu de alta dar m-am cam plictisit sa fiu oarba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu