Astazi, in troleu, o femeie mi-a daruit Craciunul...
Foarte de dimineata, cu mult frig in suflet si cu mintea adormita, ma leganam in mersul rotiilor matinale de zi cu zi. Priveam cum de pe bocanci se prelingeau lacrimile unor pasi plini de zapada si ma gandeam ca abia astept sa mananc Panetone de Craciun. Ca multe altele, imi trezeste amintiri...
Langa mine o femeie, sa fi avut vreo 50 ani, a scos o portocala din sacosa si mi-a oferit-o. N-am cerut-o...Chiar ma gandeam ce am facut ca sa o primesc. Probabil se citea pe chipul meu pofta creata de Panetone sau mai mult ca sigur fesul si fularul meu de copil cu apa in creieri cereau o copilarie....Cine stie...
Fapt este ca a functionat....Am simtit inexplicabil cum spiritul Craciunului salasluieste inca, undeva acolo, ascuns bine printre cotloanele imaginatiei mele zapacite de atatea scenarii...Si am zambit. I-am multumit femeii respectos si am citit blandetea in chipul ei. Ma gandesc ca poate era de fapt Mos Craciun deghizat care venise sa-mi aduca papusa Barbie. Nu de alta, dar mi-am dorit-o inca din primul an in care am aflat ca exista aceasta sarbatoare...
Am cobor din troleu si m-a izbit densitatea zapezii. Pana ieri nu stiam ca este asa de multa. De fapt incercam sa gandesc ca este doar o sursa de frig pe care eu trebuia sa o ocolesc. Acum, insa...era doar alba. Alba, plina...si linistita. Suficient de linistita incat sa ma lase sa o ating cu mana, fara sa cred ca m-ar musca. Si am atins-o...am plamadit-o si am facut-o ghemotoc. Am aruncat-o fara o tinta precisa...sperand ca nu lovesc vreun trecator. Am izbucnit in ras si am marit ritmul pasilor cand a ricosat intr-un umar ce fosnea.
La serviciu m-a intampinat un coridor plin cu pungi rosii de cadou. Nu erau pentru mine, dar nici ca-mi pasa. Ei nu stiau ca eu am primit in dar o portocala...mult mai pretioasa decat un cozonac uscat si o punga de seminte.
Langa fundita mea a mai aparut si un ren si chiar un bradut...de data asta insa nu i-am mai certat. I-am spus politicos "buna ziua" si bradului din fata mea si am continuat sa zambesc. Stiti de ce? Pentru ca astazi m-a vizitat spiritul Craciunului...A venit tiptil, fara invitatie, fala sau convoi...a venit doar cu o portocala.
Stiati ca Mosu si-a uitat sacul intr-o coaja de portocala?
joi, 17 decembrie 2009
marți, 15 decembrie 2009
Reflexii de Craciun
Am un brad in fata mea... Ma priveste si imi face cu ochiul sclipocind de luminite in reflexia geamului...Astazi s-a si imbracat...Ieri era gol si cam pricajit. Acum insa o data cu viscolul de afara s-a hotarat pesemne sa puna pe el un globulet si o betala acolo. E mai de efect, pentru anotimpul care l-a nascut. Oricum, face echipa buna cu fundita ce-mi sta in cap. Acum pot spune ca sunt flancata bine in simboluri craciuniste.
Anul acesta mai mult ca niciodata, strazile, centrul, perferia, biroul, casa, magazinele... totul in jurul meu parca s-a imbolnavit de hepatita craciunista: peste tot unde intorci capul te izbesti de medicamentoase voioase cu gust de sarbatoare iernatica. Va intrebati de ce? Probabil pentru ca deabia in anul acesta am cazut de acord eu si cu imaginatia mea sa fim un soi de Grinch.
Anul trecut, cand adoram aceasta sarbatoare si o visam inca din vara, n-aveam nicio sansa sa mi se striveasca in geam o fundita sau sa mi se puna capcane cu beculete pe coridoarele ca de spital ce miros a conifere. Acum da...si ar trebui sa fie un moment de maxima bucurie. Un moment unic de exaltare in care ar trebui sa ma arunc de pe scaun si sa fac ingerasi in zapada, urland cat ma tin puterile: „Happy Christmas everybody!”
Sa binenteles ca asta si fac... Mai mult de atat, am pus tot biroul sa ma urmeze. Vedeti, d-asta iubesc eu Craciunul. Spiritul acesta minunat uneste oamenii, ii aduce impreuna intr-un gand linistit si plin de iubire si veselie, nu credeti?
Si ca bonus, va ofer si aceasta minunata piesa care m-a bantuit toata ziua. M-a gasit ce sa-i fac...Intre timp, eu ma duc sa iau un Emetiral, bradul acela inca ma fixeaza cu privirea...
Anul acesta mai mult ca niciodata, strazile, centrul, perferia, biroul, casa, magazinele... totul in jurul meu parca s-a imbolnavit de hepatita craciunista: peste tot unde intorci capul te izbesti de medicamentoase voioase cu gust de sarbatoare iernatica. Va intrebati de ce? Probabil pentru ca deabia in anul acesta am cazut de acord eu si cu imaginatia mea sa fim un soi de Grinch.
Anul trecut, cand adoram aceasta sarbatoare si o visam inca din vara, n-aveam nicio sansa sa mi se striveasca in geam o fundita sau sa mi se puna capcane cu beculete pe coridoarele ca de spital ce miros a conifere. Acum da...si ar trebui sa fie un moment de maxima bucurie. Un moment unic de exaltare in care ar trebui sa ma arunc de pe scaun si sa fac ingerasi in zapada, urland cat ma tin puterile: „Happy Christmas everybody!”
Sa binenteles ca asta si fac... Mai mult de atat, am pus tot biroul sa ma urmeze. Vedeti, d-asta iubesc eu Craciunul. Spiritul acesta minunat uneste oamenii, ii aduce impreuna intr-un gand linistit si plin de iubire si veselie, nu credeti?
Si ca bonus, va ofer si aceasta minunata piesa care m-a bantuit toata ziua. M-a gasit ce sa-i fac...Intre timp, eu ma duc sa iau un Emetiral, bradul acela inca ma fixeaza cu privirea...
vineri, 11 decembrie 2009
Indiciile unei zile perfecte
Te trezesti la 4 dimineata...Sorbi cu nesat din cafea si descoperi ca n-are gust. Te uiti cum apa rece sloi iti produce intepaturi de nesuportat pana si in cele mai ascunse cotloane ale creierului si numarand pana la trei iti ineci chipul speriat in ea.
Acelasi lichid rece il pui ulterior pe foc pentru a te razbuna. Insa observi ca flacara n-are putere. Mananci painea prajita pe care o adorai pana nu demult si constati ca are un gust de carton care-ti strapezeste dintii.
Te impotmolesti in haine si dai sa te incurci in accesorii. Nu-ti gasesti mobilul si uiti ce numar ai pentru a te putea suna.
Resemnata, te infasori in haine groase insa primesti caldura disproportionat: intotdeauna urechile, mainile si nasul vor fi discriminate.
Treci peste si te lasi orbita de acele luminite care au impanzit orasul. Ti se strange stomacul si ochii devin aposi, dar lasi un gand venit din alta tara si alt trecut sa-si faca meandrele.
Pasesti stangaci pe asfalt si te doare de fiecare data cand te impiedici. Denivelatura aceea de sol este mascata bine de negura unei dimineti ce se vrea noapte.
Ajungi intr-un final in fata lui si tastezi mecanic pana ce degetele iti amortesc si refuza sa mai faca echipa cu tine. Totul se finalizeaza intr-un sir neinteles de caractere....intrerupt doar de o lista lunga de ferestre portocalii in care se ingramadesc task-uri high importance. In acest moment cafeaua isi cere drepturile si ti se varsa in poala. O intelegi si pe ea...pana la urma si ea trebuie sa fie high-importance!
Descoperi pe final de zi ca acea durere de cap pe care o ai de ieri nu este doar oboseala ci si un gand mult prea fitos de Maxmara. Te impaca insa aceea fundita verde din beteala strivita in geam care troneaza literalmente in capul tau.
Simti beculetele din toti brazii aliniati tantos pe coridor cum te mustra si te injura precum un Grinch care sufera de sindromul Tourette si preferi sa te retragi in coltisorul tau. Aici insa un zgomot de colind te impresoara. Nu-l poti opri. De ce? Pentru ca te doare frumusetea lui la fel cum te doare o zi de vineri pe care trebuia sa o adori.
Inchizi ochii linistita si-l astepti pe 13. Cand afara e tot noapte si cele 24 de ore isi deruleaza secundele, totul capata sens...!
Acelasi lichid rece il pui ulterior pe foc pentru a te razbuna. Insa observi ca flacara n-are putere. Mananci painea prajita pe care o adorai pana nu demult si constati ca are un gust de carton care-ti strapezeste dintii.
Te impotmolesti in haine si dai sa te incurci in accesorii. Nu-ti gasesti mobilul si uiti ce numar ai pentru a te putea suna.
Resemnata, te infasori in haine groase insa primesti caldura disproportionat: intotdeauna urechile, mainile si nasul vor fi discriminate.
Treci peste si te lasi orbita de acele luminite care au impanzit orasul. Ti se strange stomacul si ochii devin aposi, dar lasi un gand venit din alta tara si alt trecut sa-si faca meandrele.
Pasesti stangaci pe asfalt si te doare de fiecare data cand te impiedici. Denivelatura aceea de sol este mascata bine de negura unei dimineti ce se vrea noapte.
Ajungi intr-un final in fata lui si tastezi mecanic pana ce degetele iti amortesc si refuza sa mai faca echipa cu tine. Totul se finalizeaza intr-un sir neinteles de caractere....intrerupt doar de o lista lunga de ferestre portocalii in care se ingramadesc task-uri high importance. In acest moment cafeaua isi cere drepturile si ti se varsa in poala. O intelegi si pe ea...pana la urma si ea trebuie sa fie high-importance!
Descoperi pe final de zi ca acea durere de cap pe care o ai de ieri nu este doar oboseala ci si un gand mult prea fitos de Maxmara. Te impaca insa aceea fundita verde din beteala strivita in geam care troneaza literalmente in capul tau.
Simti beculetele din toti brazii aliniati tantos pe coridor cum te mustra si te injura precum un Grinch care sufera de sindromul Tourette si preferi sa te retragi in coltisorul tau. Aici insa un zgomot de colind te impresoara. Nu-l poti opri. De ce? Pentru ca te doare frumusetea lui la fel cum te doare o zi de vineri pe care trebuia sa o adori.
Inchizi ochii linistita si-l astepti pe 13. Cand afara e tot noapte si cele 24 de ore isi deruleaza secundele, totul capata sens...!
marți, 8 decembrie 2009
Avem memorii de vanzare...cine mai doreste, cine mai pofteste!
M-am hotarat...imi vand memoria. Si nu ma refer aici la aia a PC-ului (prea mica anyway) ci la cea din cap. Gata, pana aici i-a fost. O dau, mama ei de obraznicatura ca nu se mai poate. Nu mai am trai cu ea de la o vreme. Si-a luat-o in cap si nu mai asculta de nimeni si nimic.
Dupa ce ca mi-a invadat spatiul total si irevocabil, mai e si dezordonata. Imprastie cu amintiri pe unde apuca si isi gaseste momentele cele mai proaste din zi in care sa-mi debiteze prostiile ei total ilogice si lipsite de ratiune, de altfel. Sa nu mai zic ca nu are pic de maniere si mai este si rasfatata pe deasupra. Se opreste doar cand imi anesteziez toate simturile. Cam obositor sa fac asta tot timpul, nu credeti?
Tocmai d-aia m-am hotarat sa o dau. Sa se mai descurce si altii cu ea ca eu una m-am cam saturat. Mai bine ma duc sa-mi achizitionez una noua, frumos intolita si respectoasa. Si de data asta voi citi cu atentie eticheta de pe ea. Fara nori si apa in creieri, fara timpi incurcati, fara invitatii nepoftite si usi trantite la plecare. Nu domle, daca nu scrie pe ea ca are maniere, este docila si usor de domesticit, o arunc de nu se vede.
Cum am facut si cu asta...haideti cine o vrea? O dau ieftin, jur! Se intinde doar pe trei luni, are o personalitate a dracu de incapatanata si putere sa innebuneasca orice gazda cu ceva neuroni in cap...Deci o vreti? Nu? Nimeni?...Eu totusi mai incerc...
Cine mai doreste, cine mai pofeste, avem memorii de vandut.
- Cat e doamna legatura?
- 3 lei snopul doamna. Va dau si antinevralgic la pachet? O sa aveti nevoie, va asigur. Cand va imbatati gandurile cu prostii, va ia durerea de cap!
- Cam scump, cam scump!
- Pai ce vreti doamna, e criza! Fac si eu ce pot...cand n-o sa mai am memorie cum o sa mai mananc si eu o paine, o maslina, o duda??? Aoleo, am uitat ca dau si duda...flambata daca se poate. Deci taiem duda de pe lista.
Cine mai doresteeee, cine mai poftesteee, memorii ieftine avem...
Dupa ce ca mi-a invadat spatiul total si irevocabil, mai e si dezordonata. Imprastie cu amintiri pe unde apuca si isi gaseste momentele cele mai proaste din zi in care sa-mi debiteze prostiile ei total ilogice si lipsite de ratiune, de altfel. Sa nu mai zic ca nu are pic de maniere si mai este si rasfatata pe deasupra. Se opreste doar cand imi anesteziez toate simturile. Cam obositor sa fac asta tot timpul, nu credeti?
Tocmai d-aia m-am hotarat sa o dau. Sa se mai descurce si altii cu ea ca eu una m-am cam saturat. Mai bine ma duc sa-mi achizitionez una noua, frumos intolita si respectoasa. Si de data asta voi citi cu atentie eticheta de pe ea. Fara nori si apa in creieri, fara timpi incurcati, fara invitatii nepoftite si usi trantite la plecare. Nu domle, daca nu scrie pe ea ca are maniere, este docila si usor de domesticit, o arunc de nu se vede.
Cum am facut si cu asta...haideti cine o vrea? O dau ieftin, jur! Se intinde doar pe trei luni, are o personalitate a dracu de incapatanata si putere sa innebuneasca orice gazda cu ceva neuroni in cap...Deci o vreti? Nu? Nimeni?...Eu totusi mai incerc...
Cine mai doreste, cine mai pofeste, avem memorii de vandut.
- Cat e doamna legatura?
- 3 lei snopul doamna. Va dau si antinevralgic la pachet? O sa aveti nevoie, va asigur. Cand va imbatati gandurile cu prostii, va ia durerea de cap!
- Cam scump, cam scump!
- Pai ce vreti doamna, e criza! Fac si eu ce pot...cand n-o sa mai am memorie cum o sa mai mananc si eu o paine, o maslina, o duda??? Aoleo, am uitat ca dau si duda...flambata daca se poate. Deci taiem duda de pe lista.
Cine mai doresteeee, cine mai poftesteee, memorii ieftine avem...
luni, 7 decembrie 2009
Sa scoatem pozitivul din negativ, zic!
Astazi, mai mult ca niciodata am avut revelatia faptului ca oamenii din jurul meu sunt nebuni. Dar nebuni cu acte in regula care si-ar gasi locul mai degraba intr-o camera capitonata bine in nuante de rosu turbat, decat pe langa mine in masina, pe strada, in casa, la birou etc.
Totul a pornit de la un moment tacut de aseara ce a explodat intr-o dorinta acuta de pozitivism azi-dimineata. In principiu pe ce se cladeste aceasta idee? Simplu. Mi s-a precizat ca ar fi cazul sa gandesc mai pozitiv o stire/informatie cu un caracter pronuntat negativ. De exemplu: a murit Dinica? Nu-i bai, nu trebuie sa ne intristam, ci mai degraba sa gandim pozitiv: dandu-si duhul pe paturile de spital, acesta a fost de fapt fericit. Pana la urma, a scapat de suferinta provocata de pacatosul de spital. Si mai mult ca sigur, atunci cand a venit moartea sa-l ia, au tras si o sarba impreuna, asa de bucurie si ganduri pozitive.
S-au scumpit chiriile?? Si care-i problema, ce ne pasa noua de saracii chiriasi care vor dormi in cort, pana la urma propietarii vor avea mai mult profit. Pe asta trebuie sa punem accent.
A iesit Basescu? Sa ne bucuram zic. Ma gandesc doar ce se intampla daca iesea Vadim sau Becali. Probabil explodam de atata fericire si ne duceam sa-i tinem de urat lui Dinica. Dar asa traim bine, micile detalii cotidiene cum ar fi o criza financiara sau o lipsa acuta de joburi nereusind sa ne strice voiosia.
Pornind de la aceasta idee veri priti si veri nais fondata pe indemnul de aduce si mai mult optimism in cele scrise de mine, m-am gandit sa extrapolez un pic lucrurile si sa le raportez si la my real life. Acum, doar pentru ca nu topai intr-un spital de fericire ca mor sau ca nu dorm intr-un cort neavand bani de chirie, nu inseamna ca n-am motive si eu sa fiu fericita, nu?
Nebunii de la inceput de post imi administreaza zilnic ratii de fericire si momente hedoniste...Promit sa le analizez pe fiecare in parte mai atent de acum incolo si sa le diger cu zambetul pe buze si fericire in suflet.
Intre timp, in pauza de masa, astept linistita 2012. Ete un motiv de bucurie maxima! E adevarat ca sfarsitul lumii implica un simplu gest de a muri cu toti, dar pana la urma, planeta va respira fericita ca a scapat de noi. Nu-i asa ca va bucurati si voi alaturi de ea?
Walking tall against the rain...
Totul a pornit de la un moment tacut de aseara ce a explodat intr-o dorinta acuta de pozitivism azi-dimineata. In principiu pe ce se cladeste aceasta idee? Simplu. Mi s-a precizat ca ar fi cazul sa gandesc mai pozitiv o stire/informatie cu un caracter pronuntat negativ. De exemplu: a murit Dinica? Nu-i bai, nu trebuie sa ne intristam, ci mai degraba sa gandim pozitiv: dandu-si duhul pe paturile de spital, acesta a fost de fapt fericit. Pana la urma, a scapat de suferinta provocata de pacatosul de spital. Si mai mult ca sigur, atunci cand a venit moartea sa-l ia, au tras si o sarba impreuna, asa de bucurie si ganduri pozitive.
S-au scumpit chiriile?? Si care-i problema, ce ne pasa noua de saracii chiriasi care vor dormi in cort, pana la urma propietarii vor avea mai mult profit. Pe asta trebuie sa punem accent.
A iesit Basescu? Sa ne bucuram zic. Ma gandesc doar ce se intampla daca iesea Vadim sau Becali. Probabil explodam de atata fericire si ne duceam sa-i tinem de urat lui Dinica. Dar asa traim bine, micile detalii cotidiene cum ar fi o criza financiara sau o lipsa acuta de joburi nereusind sa ne strice voiosia.
Pornind de la aceasta idee veri priti si veri nais fondata pe indemnul de aduce si mai mult optimism in cele scrise de mine, m-am gandit sa extrapolez un pic lucrurile si sa le raportez si la my real life. Acum, doar pentru ca nu topai intr-un spital de fericire ca mor sau ca nu dorm intr-un cort neavand bani de chirie, nu inseamna ca n-am motive si eu sa fiu fericita, nu?
Nebunii de la inceput de post imi administreaza zilnic ratii de fericire si momente hedoniste...Promit sa le analizez pe fiecare in parte mai atent de acum incolo si sa le diger cu zambetul pe buze si fericire in suflet.
Intre timp, in pauza de masa, astept linistita 2012. Ete un motiv de bucurie maxima! E adevarat ca sfarsitul lumii implica un simplu gest de a muri cu toti, dar pana la urma, planeta va respira fericita ca a scapat de noi. Nu-i asa ca va bucurati si voi alaturi de ea?
Walking tall against the rain...
joi, 26 noiembrie 2009
Imaginatie de supermarket
Sa ma plimb printr-un supermarket sau hipermarket este una dintre placerile mele. Fie el Cora, Carrefour sau Real. Trebuie sa recunosc, Real-ul imi place cel mai mult. Programul de noapte face totul.
Intru, ma uit, rascolesc rafturi...analizez produse, citesc etichete, testez oferte si sfarsesc prin a-mi lua toate prostiile din lume. Nu ca le-as dori in mod special. Probabil, imi place doar sa le arunc in cos. Ma simt ca un copil tampit caruia mama lui i-ai dat voie sa-si ia toate bomboanele si dulciurile din lume, desi stie ca dulciurile in viitor ii vor produce carii si alte neplaceri danturii...
Imi place la nebunie sa ma invart cu acel carucior mare si greu...cu rotile descentrate de fiecare data. Ma distreaza teribil sa ma lupt cu el. Ma gandesc ca este de fapt o masina pe care o conduc eu prin multimea setata pe programul „cumparaturi”.
Si tot aici, in supermarket, ador inghesuiala, pe care de altfel o urasc in toate celalalte conditii, situatii, contexte...
Cel mai mult insa iubesc sa rad in supermarket-uri si sa simt neon-ul acela puternic cum ma orbeste. Ador sa ma aventurez in cautarea lui, atunci cand se pierde in multime, atras de stralucirea raionului hi-tech sau a celui cu mirosuri culinare ce te fac sa salivezi. Fiecare trasatura, fiecare gest, fiecare miscare, impregnate adanc in imaginatia mea ma fac sa-l regasesc de fiecare data.
Iubesc recompensa pe care o primesc cand cautarea ia sfarsit. Eu il tin strans de mana, stiind ca n-am cum sa ma pierd. Nu de alta, dar ma gandesc ca poate nu are suficient loc in imaginatie pentru niste trasaturi... gesturi... miscari...
Ma linisteste insa sporovaiala de final de printre raioane. Carucioarele intinse la coada...Piuitul codului de bara si un Bounty luat la repezeala. Iesirea si mii si mii de sacose. Si stiu ca nu-i plac sacosele...
Iubesc la nebunie supermarket-urile, v-am spus? Desi acum s-au intolit cu haine de Craciun si au uitat cojile de portocala acasa. Raioanele sunt la fel, produsele si etichetele imi vorbesc aceleasi oferte, insa caruciorul mi se pare cam greu.
- Nu vrei sa-l cari tu? Eu astept afara...simt nevoia sa fumez o tigara. M-au orbit luminile astea si aerul este irespirabil. De ce Doamne iarta-ma este atat de aglomerat??? Aaa, da...am uitat, vine Decembrie...luna mea preferata...
Intru, ma uit, rascolesc rafturi...analizez produse, citesc etichete, testez oferte si sfarsesc prin a-mi lua toate prostiile din lume. Nu ca le-as dori in mod special. Probabil, imi place doar sa le arunc in cos. Ma simt ca un copil tampit caruia mama lui i-ai dat voie sa-si ia toate bomboanele si dulciurile din lume, desi stie ca dulciurile in viitor ii vor produce carii si alte neplaceri danturii...
Imi place la nebunie sa ma invart cu acel carucior mare si greu...cu rotile descentrate de fiecare data. Ma distreaza teribil sa ma lupt cu el. Ma gandesc ca este de fapt o masina pe care o conduc eu prin multimea setata pe programul „cumparaturi”.
Si tot aici, in supermarket, ador inghesuiala, pe care de altfel o urasc in toate celalalte conditii, situatii, contexte...
Cel mai mult insa iubesc sa rad in supermarket-uri si sa simt neon-ul acela puternic cum ma orbeste. Ador sa ma aventurez in cautarea lui, atunci cand se pierde in multime, atras de stralucirea raionului hi-tech sau a celui cu mirosuri culinare ce te fac sa salivezi. Fiecare trasatura, fiecare gest, fiecare miscare, impregnate adanc in imaginatia mea ma fac sa-l regasesc de fiecare data.
Iubesc recompensa pe care o primesc cand cautarea ia sfarsit. Eu il tin strans de mana, stiind ca n-am cum sa ma pierd. Nu de alta, dar ma gandesc ca poate nu are suficient loc in imaginatie pentru niste trasaturi... gesturi... miscari...
Ma linisteste insa sporovaiala de final de printre raioane. Carucioarele intinse la coada...Piuitul codului de bara si un Bounty luat la repezeala. Iesirea si mii si mii de sacose. Si stiu ca nu-i plac sacosele...
Iubesc la nebunie supermarket-urile, v-am spus? Desi acum s-au intolit cu haine de Craciun si au uitat cojile de portocala acasa. Raioanele sunt la fel, produsele si etichetele imi vorbesc aceleasi oferte, insa caruciorul mi se pare cam greu.
- Nu vrei sa-l cari tu? Eu astept afara...simt nevoia sa fumez o tigara. M-au orbit luminile astea si aerul este irespirabil. De ce Doamne iarta-ma este atat de aglomerat??? Aaa, da...am uitat, vine Decembrie...luna mea preferata...
miercuri, 18 noiembrie 2009
Ganduri de tiramisu
Azi de dimineata m-am trezit cu o pofta cumplita de tiramisu. Atat de cumplita incat imi irita starea de reverie si ma facea sa bat din picior ca un diabetic ce a uitat sa-si administreze insulina. Evident ca in casa mea nu exista asa ceva..., tiramisu zic. E drept, aveam niste batoane de Bounty prin frigider. Dar pe acelea le pastrez pentru momente nostalgice pierdute intr-un trecut ce uita sa ramana in trecut. Nu era cazul...tiramisu presupune mult mai mult, e mai degraba o adunatura de mult mult bounty incununat cu za holi cofi. Nu stiu daca pricepe cineva ceva, dar pentru mine importanta unui tiramisu cam asa se descrie. Nu e ceva ce gasesti asa usor, cu una cu doua, credeti-ma...
Si cu toate astea, eu il vroiam. O nevoie imperioasa de tiramisu imi zapacea papilele gustative si nu ma lasa sa mai gandesc altceva. Sa mai mentionez ca luna era inca pe cer, ceasul groaznic de rautacios si pleopele mele teribil de sictirite de lumina artificiala a becului? Am incercat sa le mentionez asta papilelor, cine stie poate cedau prin simpatie...Fara rezultat. Domle, cand se obraznicesc nu te poti pune cu ele. N-au niciun scrupul si nu poti face altceva decat sa te supui cerintelor lor...
Asta am facut si eu. Am grabit pasul matinal, cu riscul de a-mi rupe gatul in 2 clante si un colt de pat, am luat-o la sanatoasa pe strazi, am intrebat concetatenii in stanga si dreapta unde pot sa gasesc acest deliciu culinar, am stat de vorba cu traficul rutier de prin Bucuresti, cine stie poate l-a zarit pe la semafoare...nimic. Am ajuns la serviciu nervozata si iritata: „Auzi domne, o cofetarie domne, o nenorocita de cofetarie sa nu fie deschisa la ora 6 dimineata!! Si ai zice ca e criza.”. Am pus 10 stiri si am fumat isteric 7 tigari pana mi-am dus la disperare colega de suferinta. Nu pricepea de ce eu nu-mi mai auzeam gandurile din cauza unui nenorocit de tiramisu. Ca atare a cedat psihic, ea, colega de suferinta, o data cu mine, m-a apucat de brat cu riscul de a mi-l smulge si m-a dus in cea mai apropiata cofetarie.
Intr-un sfarsit...l-am gasit. A fost dragoste la prima vedere schitata intr-un zambet dulce....Aruncandu-ma cu capul inainte cum imi sta in fire, am comandat impleticindu-ma de nerabdare, am iesit din magazin si am inceput sa infulec cu o multumire netarmuita...
La a doua inghititura insa m-am oprit. Ceva nu se potrivea, un gust nu se completa cu celalalt, un gand pufos...il simteam zgrunturos, in timp ce dulcele se finaliza intr-un amar fad si de nesuportat. „N-are acelasi gust...i-am spus inciudata. Nu are, nu pot sa cred!” Si chiar n-avea. Era sec si lipsit de pasiune. Era doar un tiramisu facut probabil in lehamite de o bucatareasa ce nu stie ce e aia dragoste. Am inghitit in sec, am luat o gura de cola si am aruncat prajitura...
Maine dimineata cand ceasul ala obraznic isi va muta acele spre cifra 5, papilele mele gustative iar or s-o ia razna. Asta fac de fiecare data si mai mult ca sigur vor fi nostalgice, dupa ce au incercat alt tiramisu incomplet. Ca atare ca am sa le tratez cu un Bounty...vor trebui si ele sa invete ca un tiramisu bun nu se gaseste asa orisicum, in orice cofetarie napadita de frustrarile unei bucatarese cu inima impietrita...De fapt nu se gaseste in nicio cofetarie punct, ci doar intr-o noapte tarzie ce uita ca becul de la lampa s-a ars.
Si cu toate astea, eu il vroiam. O nevoie imperioasa de tiramisu imi zapacea papilele gustative si nu ma lasa sa mai gandesc altceva. Sa mai mentionez ca luna era inca pe cer, ceasul groaznic de rautacios si pleopele mele teribil de sictirite de lumina artificiala a becului? Am incercat sa le mentionez asta papilelor, cine stie poate cedau prin simpatie...Fara rezultat. Domle, cand se obraznicesc nu te poti pune cu ele. N-au niciun scrupul si nu poti face altceva decat sa te supui cerintelor lor...
Asta am facut si eu. Am grabit pasul matinal, cu riscul de a-mi rupe gatul in 2 clante si un colt de pat, am luat-o la sanatoasa pe strazi, am intrebat concetatenii in stanga si dreapta unde pot sa gasesc acest deliciu culinar, am stat de vorba cu traficul rutier de prin Bucuresti, cine stie poate l-a zarit pe la semafoare...nimic. Am ajuns la serviciu nervozata si iritata: „Auzi domne, o cofetarie domne, o nenorocita de cofetarie sa nu fie deschisa la ora 6 dimineata!! Si ai zice ca e criza.”. Am pus 10 stiri si am fumat isteric 7 tigari pana mi-am dus la disperare colega de suferinta. Nu pricepea de ce eu nu-mi mai auzeam gandurile din cauza unui nenorocit de tiramisu. Ca atare a cedat psihic, ea, colega de suferinta, o data cu mine, m-a apucat de brat cu riscul de a mi-l smulge si m-a dus in cea mai apropiata cofetarie.
Intr-un sfarsit...l-am gasit. A fost dragoste la prima vedere schitata intr-un zambet dulce....Aruncandu-ma cu capul inainte cum imi sta in fire, am comandat impleticindu-ma de nerabdare, am iesit din magazin si am inceput sa infulec cu o multumire netarmuita...
La a doua inghititura insa m-am oprit. Ceva nu se potrivea, un gust nu se completa cu celalalt, un gand pufos...il simteam zgrunturos, in timp ce dulcele se finaliza intr-un amar fad si de nesuportat. „N-are acelasi gust...i-am spus inciudata. Nu are, nu pot sa cred!” Si chiar n-avea. Era sec si lipsit de pasiune. Era doar un tiramisu facut probabil in lehamite de o bucatareasa ce nu stie ce e aia dragoste. Am inghitit in sec, am luat o gura de cola si am aruncat prajitura...
Maine dimineata cand ceasul ala obraznic isi va muta acele spre cifra 5, papilele mele gustative iar or s-o ia razna. Asta fac de fiecare data si mai mult ca sigur vor fi nostalgice, dupa ce au incercat alt tiramisu incomplet. Ca atare ca am sa le tratez cu un Bounty...vor trebui si ele sa invete ca un tiramisu bun nu se gaseste asa orisicum, in orice cofetarie napadita de frustrarile unei bucatarese cu inima impietrita...De fapt nu se gaseste in nicio cofetarie punct, ci doar intr-o noapte tarzie ce uita ca becul de la lampa s-a ars.
duminică, 8 noiembrie 2009
Un aparat de fotografiat intr-o vitrina
Cand eram mica eram indragostita de un aparat de fotografiat de jucarie. Imita perfect unul adevarat si improsca si cu apa atunci cand incercai sa faci poze. Ma amuza teribil. Era in vitrina, il vedeam in fiecare zi cand veneam de la scoala cu gulerul uniformei deranjat si cu cerneala pictata pe degetele ce se tineau strans de mana bunicii. Niciodata nu am spus ca-l vreau...doar ma uitam cu fascinatie in vitrina ce nu vroia sa schimbe decorul. Oare de ce nimeni nu-l cumpara??? Nu observau ce frumos si deosebit era?
In fiecare zi cand il vedeam inca acolo imi imagineam cum vanzatoarea refuza sa-l dea pentru ca imi era sortit mie. Pana intr-o zi cand nu l-am mai vazut. Nu vreti sa stiti prin ce drame am trecut. Refuzam pur si simplu sa cred ca-l pierdusem si ca totul fusese doar o iluzie egoista gandind ca-mi apartine. Pana la urma fiecare copil avea dreptul sa mi-l ia, nu? Sau poate nu....
Era ziua mea...total inoportuna ca intotdeauna. Intr-un moment in care doar imi doream sa uit ca m –am nascut fix atunci, bunica mea a venit la mine cu un cadou frumos impachetat. Cu nervi si furie, convinsa fiind ca dau peste o alta pereche de sosete crosetate, am smuls funda frumos aranjata. N-am dat peste soseste cum era de asteptat, desi picioarele mele inghetate de frigul iernii isi cereau drepturile. Am dat in schimb peste aparatul de fotografiat. Mirosea a nou si trona tantos in cutia smulsa de frustrari. E adevarat, picioarele imi erau inghetate in continuare. Insa eu nu mai simteam, sufletul imi era orbit de blitz-urile unor fotografii ce surprindeau emotii.
Timpul a trecut si aparatele au fost inlocuite cu procesori plini de rami ce iau mintile copiilor avizi de jocurile 3D. Vanzatoarea si-a schimbat obiceiurile si nu mai pleaca privirea la ochii tacuti si plini de dorinta. Acum prefera sa priveasca facturi, cuvinte, aprobari si bani.
Deunazi cineva mi-a povestit de compromisul perfect. Un concept pe care il consideram stupid si superficial. Dar pe care toti cauta sa-l serveasca in ultimul timp. Ce implica acesta? Pai cica presupune liniste si aduce comoditatea. Vine la pachet cu puterea de a anihila simturile si dezvolta imunitatea. Te instruieste pentru un tot colectiv si iti sterge trasaturile trasate de personalitate. In cateva cuvinte, cica iti face bine. Te fereste de golul pe care il simti atunci cand aparatul tau a fost vandut. O reclama buna, nu, avand in vedere ca aparatul a fost inlocuit de procesor? Nu-i asa ca parca nu mai simti durerea pierderii si tinzi spre compromisul perfect? Tot ce e posibil...
Sunt unii insa care nu vor sa uite obiectul din vitrina si chiar daca butonul de declansare se invecheste si isi pierde din dexteritate continua sa apese pe el pana cand momentul va fi imortalizat. Sunt altii care asteapta doar ca procesorul sa-i upragedeze. Cei mai multi insa vor acel compromis perfect si prefera sa faca comanda online a celor doua.
Poti sa-ti doresti ceva cu ardoare si sa taci. Poti sa alegi sa o spui si sa-i lasi pe altii sa se compromita. Who knows, eu o sa las aparatul sa-si faca treaba. "O poza te rog, neaparat cand privesc acea trapa deschisa. Daca ma gasesti cu gura inchisa, fa-o tu sa schiteze vocale. Nu uita sa-mi amintesti ca acum procesorii nu mai ghicesc gandurile si nici nu mai analizeaza dorintele, prefera varianta scurta: o comanda online. Ca atare, invata-ma tu si ajuta-ma sa dau click!"
In fiecare zi cand il vedeam inca acolo imi imagineam cum vanzatoarea refuza sa-l dea pentru ca imi era sortit mie. Pana intr-o zi cand nu l-am mai vazut. Nu vreti sa stiti prin ce drame am trecut. Refuzam pur si simplu sa cred ca-l pierdusem si ca totul fusese doar o iluzie egoista gandind ca-mi apartine. Pana la urma fiecare copil avea dreptul sa mi-l ia, nu? Sau poate nu....
Era ziua mea...total inoportuna ca intotdeauna. Intr-un moment in care doar imi doream sa uit ca m –am nascut fix atunci, bunica mea a venit la mine cu un cadou frumos impachetat. Cu nervi si furie, convinsa fiind ca dau peste o alta pereche de sosete crosetate, am smuls funda frumos aranjata. N-am dat peste soseste cum era de asteptat, desi picioarele mele inghetate de frigul iernii isi cereau drepturile. Am dat in schimb peste aparatul de fotografiat. Mirosea a nou si trona tantos in cutia smulsa de frustrari. E adevarat, picioarele imi erau inghetate in continuare. Insa eu nu mai simteam, sufletul imi era orbit de blitz-urile unor fotografii ce surprindeau emotii.
Timpul a trecut si aparatele au fost inlocuite cu procesori plini de rami ce iau mintile copiilor avizi de jocurile 3D. Vanzatoarea si-a schimbat obiceiurile si nu mai pleaca privirea la ochii tacuti si plini de dorinta. Acum prefera sa priveasca facturi, cuvinte, aprobari si bani.
Deunazi cineva mi-a povestit de compromisul perfect. Un concept pe care il consideram stupid si superficial. Dar pe care toti cauta sa-l serveasca in ultimul timp. Ce implica acesta? Pai cica presupune liniste si aduce comoditatea. Vine la pachet cu puterea de a anihila simturile si dezvolta imunitatea. Te instruieste pentru un tot colectiv si iti sterge trasaturile trasate de personalitate. In cateva cuvinte, cica iti face bine. Te fereste de golul pe care il simti atunci cand aparatul tau a fost vandut. O reclama buna, nu, avand in vedere ca aparatul a fost inlocuit de procesor? Nu-i asa ca parca nu mai simti durerea pierderii si tinzi spre compromisul perfect? Tot ce e posibil...
Sunt unii insa care nu vor sa uite obiectul din vitrina si chiar daca butonul de declansare se invecheste si isi pierde din dexteritate continua sa apese pe el pana cand momentul va fi imortalizat. Sunt altii care asteapta doar ca procesorul sa-i upragedeze. Cei mai multi insa vor acel compromis perfect si prefera sa faca comanda online a celor doua.
Poti sa-ti doresti ceva cu ardoare si sa taci. Poti sa alegi sa o spui si sa-i lasi pe altii sa se compromita. Who knows, eu o sa las aparatul sa-si faca treaba. "O poza te rog, neaparat cand privesc acea trapa deschisa. Daca ma gasesti cu gura inchisa, fa-o tu sa schiteze vocale. Nu uita sa-mi amintesti ca acum procesorii nu mai ghicesc gandurile si nici nu mai analizeaza dorintele, prefera varianta scurta: o comanda online. Ca atare, invata-ma tu si ajuta-ma sa dau click!"
marți, 3 noiembrie 2009
O fetita in tramvai
Un moment si nimic mai mult. Pana la urma din asta e facuta viata. Din momente pe care le simti si pe care le duci la capat cu bine sau nu...De multe ori m-am gandit ca daca as fi spus altceva, lucrurile ar fi stat altfel. Cu toate astea, momentul e trecut, cuvintele au fost spuse, concluziile au fost trase. Sa incerci sa repari ceva? Inutil...Se pare ca oricat te-ai chinui, n-ai nicio sansa sa stergi din mintea celuilalt un cuvant prost spus....
Un tramvai isi duce viata mai departe si niste ganduri se pierd in nebuloase greu de elucidat. Bine antrenate in mersul sinelor, o mama si o fetita. Are codite, o palarie ce-i deranjeaza privirea si obrajii rosii de frig. Mama o tine strans, cu mainile inclestate de ale ei incat sangele cu greu isi duce mersul. La un moment dat, palaria isi pierde punctul de sprijin si acopera cu totul chipul.
Degeaba incearca sa se desprinda de orbire, nu poate doar cu o mana. Se retrage, se smuceste. Nimic. Un gand este absorbit in griji si nu vede in jur. Pana la un moment dat cand o expresie explodeaza. “Da-mi drumul, lasa-ma in pace!!”. Pur si simplu a urlat. Un urlet pe care il simti atat de puternic incat ai impresia ca sinele se sperie si isi arunca incarcatura ce le ingreuneaza.
Atunci am simtit privirea mamei... plina, profunda, solemna. Nu stie ce se intampla si nici motivatia excesului de zel simtit de copila. Este doar jignita. O smuceste bine si ii explica in urmatoarea jumatate de ora cum nu este politicos sa ai astfel de iesiri in public. Eticheta pana la urma este totul. Nu cauta sa inteleaga motiviatia acelei iesiri si nici sa dea importanta detaliilor din jurul ei. Doar o alta revolta de-a fiicei sale catalizata de conotatiile unei obraznicii iesite din comun.
Probabil un “mama, da-mi drumul putin la mana ca ma deranjeaza palaria”, ar fi rezolvat totul. Cam greu insa sa vezi lucrurile asa la 10 ani. E greu la 25, daramite atunci.
Si pana la urma ce a facut-o pe aceea copila sa tipe in mijlocul tramvaiului? Mai multe palarii cazute pe ochi trecute cu vederea pana atunci? Posibil. O privire materna implacabila nu lasa insa loc de vindecarii.
Si pana la urma cand un gest trecut nu alege sa fie reparat, ce faci? Tot timpul vei simti nevoia sa aranjezi o palarie ce sta intr-o parte. Ulterior insa te gandesti ca o vorba aruncata in vant nu va putea niciodata inlatura un gest simplu construit sa corecteze o pozitie....
Tramvaiul a inchis usile si la urmatoarea statie stii ca vei cobori. Un gand absorbit de griji nu-ti da voie sa ierti si sa ceri reparatii...poate doar daune. Smucesti un copil si speri ca atunci cand pasesti treptele, o frustare de-a ta nu va desena vreun rid ce se poate observa pe chipul tau implacabil. Pana la urma totul tine de eticheta.
Un tramvai isi duce viata mai departe si niste ganduri se pierd in nebuloase greu de elucidat. Bine antrenate in mersul sinelor, o mama si o fetita. Are codite, o palarie ce-i deranjeaza privirea si obrajii rosii de frig. Mama o tine strans, cu mainile inclestate de ale ei incat sangele cu greu isi duce mersul. La un moment dat, palaria isi pierde punctul de sprijin si acopera cu totul chipul.
Degeaba incearca sa se desprinda de orbire, nu poate doar cu o mana. Se retrage, se smuceste. Nimic. Un gand este absorbit in griji si nu vede in jur. Pana la un moment dat cand o expresie explodeaza. “Da-mi drumul, lasa-ma in pace!!”. Pur si simplu a urlat. Un urlet pe care il simti atat de puternic incat ai impresia ca sinele se sperie si isi arunca incarcatura ce le ingreuneaza.
Atunci am simtit privirea mamei... plina, profunda, solemna. Nu stie ce se intampla si nici motivatia excesului de zel simtit de copila. Este doar jignita. O smuceste bine si ii explica in urmatoarea jumatate de ora cum nu este politicos sa ai astfel de iesiri in public. Eticheta pana la urma este totul. Nu cauta sa inteleaga motiviatia acelei iesiri si nici sa dea importanta detaliilor din jurul ei. Doar o alta revolta de-a fiicei sale catalizata de conotatiile unei obraznicii iesite din comun.
Probabil un “mama, da-mi drumul putin la mana ca ma deranjeaza palaria”, ar fi rezolvat totul. Cam greu insa sa vezi lucrurile asa la 10 ani. E greu la 25, daramite atunci.
Si pana la urma ce a facut-o pe aceea copila sa tipe in mijlocul tramvaiului? Mai multe palarii cazute pe ochi trecute cu vederea pana atunci? Posibil. O privire materna implacabila nu lasa insa loc de vindecarii.
Si pana la urma cand un gest trecut nu alege sa fie reparat, ce faci? Tot timpul vei simti nevoia sa aranjezi o palarie ce sta intr-o parte. Ulterior insa te gandesti ca o vorba aruncata in vant nu va putea niciodata inlatura un gest simplu construit sa corecteze o pozitie....
Tramvaiul a inchis usile si la urmatoarea statie stii ca vei cobori. Un gand absorbit de griji nu-ti da voie sa ierti si sa ceri reparatii...poate doar daune. Smucesti un copil si speri ca atunci cand pasesti treptele, o frustare de-a ta nu va desena vreun rid ce se poate observa pe chipul tau implacabil. Pana la urma totul tine de eticheta.
marți, 27 octombrie 2009
O portiera trantita si un singur indemn
Inchizi portiera…iti aprinzi tigara si dai volumul mai tare la casetofon…Aceeasi piesa, aceleasi indemnuri…Uiti de ele si deschizi geamul. Simti curentul si nu-l ierti, pana la urma te-a imbolnavit deunazi, de ce sa fii mai ingaduitoare de data aceasta? Incerci sa te pierzi in ritmul piesei, piesa pe care de altfel ai obosit sa o tot repeti in creieri.
Se poarta frumos si iti ofera tot. O zi de munca sfarsita printr-o doza de relaxare ce te-a asteaptat la iesire. Si cu toate astea de ce nu esti multumita? Ce te enerveaza? Muzica, curentul sau tigara savurata asa cum trebuie? Doar inceputul a fost bun...o sticla mare si rece de cola pe care ti-o doreai...Te intelegea ca esti obosita....era empatic.. atata empatie incat te enerva...
In ultimul timp am descoperit ca ma pierd in idealuri si vise. Viata nu inseamna fluturasi in stomac si apa in creieri. Mi se spune adesea lucrul asta. “Opteaza pentru liniste si implinire sufleteasca....e mult mai sanatos asa, uita de ceea ce iti doresti tu cu adevarat”...
“La dracu ai o varsta, cat vrei sa o mai duci astfel? Lucrurile astea sunt inerente, te lovesti de ele chiar daca tu nu le ceri. Ai de gand sa te maturizezi odata? Inceteaza cu visele desculte ce se plimba in parc si cu indicile ce-ti semnaleaza un desen din creta strapuns de o sageata...nu exista asa ceva...Sunt lucruri mai importante, griji, probleme...chestii reale. Ai aproape 25 ani, uita de inaripate ce-ti tulbura simtamantele si maturizeaza-te, pentru Dumnezeu!!!”
Astazi probabil am simtit pentru prima oara atat de vie senzatia de “no perspective”. N-as fi prima si nici ultima care ar ramane fara job...insa probabil singura care uita ca acest lucru este normal. Cand toti pe langa tine debordeaza de veselie ca in condica lor se semneaza “un jobless view” de sus pana jos, parca tu nu vrei sa accepti. De ce? Simplu, pentru ca zeci de voci din jur iti spun: esti nebuna, tu nu sti ce inseamna sa stai acasa?? Tu nu sti ce inseamna sa n-ai tigari...tu nu sti cum e fara bani?? Ba da, la dracu stiu, cu salariu luat cu tot, si cu toate astea nu ma sperii cand la final de luna nu mai am bani de tigari. Atunci, de ce ma sperii ca as fi jobless?
Am deschis portiera...Am stins tigara cu ura si am coborat din masina....Da, stiu, tu o sa-mi fi aproape si bani de tigari vor fi din totdeauna. Un compromis doar si lucrurile se rezolva. Si ce se intampla daca totusi eu prefer inaripatele? Stiu, nu-mi vor furniza tigara..dar poate vreau sa-mi desenez singura forma ei, chiar daca nu o sa apuc sa rotesc mucul intre degete...Si apropo, mai schimba piesa aia...deja creierii mei au amortit. Ai uitat m-am maturizat? Dar nu asa cum vrei tu. Fara compromisuri cand vine vorba de un desen strapuns de sageata, remember?
Se poarta frumos si iti ofera tot. O zi de munca sfarsita printr-o doza de relaxare ce te-a asteaptat la iesire. Si cu toate astea de ce nu esti multumita? Ce te enerveaza? Muzica, curentul sau tigara savurata asa cum trebuie? Doar inceputul a fost bun...o sticla mare si rece de cola pe care ti-o doreai...Te intelegea ca esti obosita....era empatic.. atata empatie incat te enerva...
In ultimul timp am descoperit ca ma pierd in idealuri si vise. Viata nu inseamna fluturasi in stomac si apa in creieri. Mi se spune adesea lucrul asta. “Opteaza pentru liniste si implinire sufleteasca....e mult mai sanatos asa, uita de ceea ce iti doresti tu cu adevarat”...
“La dracu ai o varsta, cat vrei sa o mai duci astfel? Lucrurile astea sunt inerente, te lovesti de ele chiar daca tu nu le ceri. Ai de gand sa te maturizezi odata? Inceteaza cu visele desculte ce se plimba in parc si cu indicile ce-ti semnaleaza un desen din creta strapuns de o sageata...nu exista asa ceva...Sunt lucruri mai importante, griji, probleme...chestii reale. Ai aproape 25 ani, uita de inaripate ce-ti tulbura simtamantele si maturizeaza-te, pentru Dumnezeu!!!”
Astazi probabil am simtit pentru prima oara atat de vie senzatia de “no perspective”. N-as fi prima si nici ultima care ar ramane fara job...insa probabil singura care uita ca acest lucru este normal. Cand toti pe langa tine debordeaza de veselie ca in condica lor se semneaza “un jobless view” de sus pana jos, parca tu nu vrei sa accepti. De ce? Simplu, pentru ca zeci de voci din jur iti spun: esti nebuna, tu nu sti ce inseamna sa stai acasa?? Tu nu sti ce inseamna sa n-ai tigari...tu nu sti cum e fara bani?? Ba da, la dracu stiu, cu salariu luat cu tot, si cu toate astea nu ma sperii cand la final de luna nu mai am bani de tigari. Atunci, de ce ma sperii ca as fi jobless?
Am deschis portiera...Am stins tigara cu ura si am coborat din masina....Da, stiu, tu o sa-mi fi aproape si bani de tigari vor fi din totdeauna. Un compromis doar si lucrurile se rezolva. Si ce se intampla daca totusi eu prefer inaripatele? Stiu, nu-mi vor furniza tigara..dar poate vreau sa-mi desenez singura forma ei, chiar daca nu o sa apuc sa rotesc mucul intre degete...Si apropo, mai schimba piesa aia...deja creierii mei au amortit. Ai uitat m-am maturizat? Dar nu asa cum vrei tu. Fara compromisuri cand vine vorba de un desen strapuns de sageata, remember?
joi, 22 octombrie 2009
Doar o dimineata...
Te trezesti din pat si simti umezeala, desi cerul gurii iti este uscat. Dai sa iesi din asternut si iti este frig, desi temperatura camerei iti indica 25 de grade. Te dezmeticesti cu greu si te intrebi inca o data de ce??? De ce trebuie sa te trezesti cand tot ce vrei este sa visezi??
Iti spui impaciuitoare ca asta e mersul lucrurilor si ca totul s-a schimbat...te indrepti catre pasta de dinti si adulmeci obligat sandvisurile, cand tu visezi o cana mare si sanatoasa de cofi, aburinda neaparat. Pana la urma sa te frigi cu cafea e una dintre placerile tale...
Te invarti bezmetica prin casa. Impachetezi, numai 6 minute si este atat de moale pe cat il doresti...Sorbi cu nesat si in graba dintr-o ceasca ce-ti deseneaza amintiri placute si pleci. Asta nu inainte de blush si de gloss...
Suni...Ai ajuns la timp...Acelasi timp pe care il traiesti zi de zi...Aceeasi rutina si nimic mai mult. Si pana la urma de ce??
Astazi am invatat sa urasc diminetile, desi le iubeam cand imi prezentau inca un senin virgin si neintinat....Le deosebeam de seri, seri in care doar vroiam un sfesnic bun care sa ma adoarma. Acum, totul s-a schimbat... Si peste cateva zile, noaptea se va lungi si se va preschimba in zi si invers...Pana la urma cui ii pasa de solistitii???
Ma intreb doar daca atunci cand visez uracios o dimineata, un trezit nevoit si negandit ma va face sa dau ochii din nou cu primele raze de soare?...
Iti spui impaciuitoare ca asta e mersul lucrurilor si ca totul s-a schimbat...te indrepti catre pasta de dinti si adulmeci obligat sandvisurile, cand tu visezi o cana mare si sanatoasa de cofi, aburinda neaparat. Pana la urma sa te frigi cu cafea e una dintre placerile tale...
Te invarti bezmetica prin casa. Impachetezi, numai 6 minute si este atat de moale pe cat il doresti...Sorbi cu nesat si in graba dintr-o ceasca ce-ti deseneaza amintiri placute si pleci. Asta nu inainte de blush si de gloss...
Suni...Ai ajuns la timp...Acelasi timp pe care il traiesti zi de zi...Aceeasi rutina si nimic mai mult. Si pana la urma de ce??
Astazi am invatat sa urasc diminetile, desi le iubeam cand imi prezentau inca un senin virgin si neintinat....Le deosebeam de seri, seri in care doar vroiam un sfesnic bun care sa ma adoarma. Acum, totul s-a schimbat... Si peste cateva zile, noaptea se va lungi si se va preschimba in zi si invers...Pana la urma cui ii pasa de solistitii???
Ma intreb doar daca atunci cand visez uracios o dimineata, un trezit nevoit si negandit ma va face sa dau ochii din nou cu primele raze de soare?...
marți, 20 octombrie 2009
Azi-noapte am visat toamna
Azi-noapte am visat toamna...Desi imi bate la usa in fiecare dimineata, nu am simtit-o niciodata mai proeminenta ca aseara. Era exact asa cum mi-am inchipuit-o eu intr-o lume idilica ce nu vrea sub nicio forma sa ia forma betoanelor gri ce tremura de frig. Mirosea a aramiu, simtea a alee ce se pierde printre vise si gusta a dulce trait pe o banca suspendata...O iluzie care poarta cu ea momente de fericire...
Imi place foarte mult atunci cand frunzele cad si imi trosnesc sub talpi. Azi-noapte, insa, un trosnet mi-a redus la tacere simturile. Imi doream atat de mult sa se opreasca. Pana la urma frunzele isi termina mersul si aleea ramane dezgolita, daca nu reusesti sa dozezi portiile.
Insa eu continuam sa pasesc apasat si, constiincios, fiecare frunza isi tremura inchieturile intr-o adulare ce-mi exalta mie orgoliul. Pana ce si-au terminat asternutul si pana ce aleea s-a ingustat in dale stropite cu un gri negandit de termenii fericiti...
Pe o banca s-a tras dintr-un ultim fum de tigara si un scrum s-a lasat purtat de vant. Drumul este gol si sincer acum...Nu mai are frunze care sa-l acopere si nici pasi care sa se teama. Insa, mersul apasat a ramas sa infrunte frigul si sa caute cu pofta o frunza cat de mica pe care sa o simta trosnind dedesubt...Niciuna...toate si-au indeplinit menirea.
Noroc cu iarna si trosnitul ce se transforma in scartit...Imi place la nebunie cum imi scartaie zapada sub picioare, v-am spus?
Dimineata imi ciocane la usa si toamna se prelinge pe niste betoane gri...Pleoapele sunt smulse din imbratisare si printr-o trapa uitata deschisa niste raze imi mangaie obrajii. Picioarele calde si inca vii imi amintesc de niste frunze trosnite ce imi gadila talpile. Pana la urma, astazi a fost soare, chiar daca s-a ivit timid, mirosind a toamna...
Imi place foarte mult atunci cand frunzele cad si imi trosnesc sub talpi. Azi-noapte, insa, un trosnet mi-a redus la tacere simturile. Imi doream atat de mult sa se opreasca. Pana la urma frunzele isi termina mersul si aleea ramane dezgolita, daca nu reusesti sa dozezi portiile.
Insa eu continuam sa pasesc apasat si, constiincios, fiecare frunza isi tremura inchieturile intr-o adulare ce-mi exalta mie orgoliul. Pana ce si-au terminat asternutul si pana ce aleea s-a ingustat in dale stropite cu un gri negandit de termenii fericiti...
Pe o banca s-a tras dintr-un ultim fum de tigara si un scrum s-a lasat purtat de vant. Drumul este gol si sincer acum...Nu mai are frunze care sa-l acopere si nici pasi care sa se teama. Insa, mersul apasat a ramas sa infrunte frigul si sa caute cu pofta o frunza cat de mica pe care sa o simta trosnind dedesubt...Niciuna...toate si-au indeplinit menirea.
Noroc cu iarna si trosnitul ce se transforma in scartit...Imi place la nebunie cum imi scartaie zapada sub picioare, v-am spus?
Dimineata imi ciocane la usa si toamna se prelinge pe niste betoane gri...Pleoapele sunt smulse din imbratisare si printr-o trapa uitata deschisa niste raze imi mangaie obrajii. Picioarele calde si inca vii imi amintesc de niste frunze trosnite ce imi gadila talpile. Pana la urma, astazi a fost soare, chiar daca s-a ivit timid, mirosind a toamna...
duminică, 18 octombrie 2009
Eu pe domeniul pisicesc...
Se da pe langa tine...miauna...se pisiceste. Tantosa, instruita in strategii si tactici iti da magie. Stie ce vrea si stie cum sa obtina. Pana la urma asii aia din maneca numai ea poate sa-i joace si este constienta de lucrul acesta. O coada saltata in sus, niste mustati aranjate in onduleuri si parul dat pe spate sunt detalii care te pot vraji...asta daca te lasi vrajit...
V-am spus ca urasc pisicile? Ei bine le urasc: fie ele maidaneze, tomberoneze, de rasa, persane, albe, negre, dungate, in picatele...cu 4 labe, 5 mustati, 9 vieti sau una, pe toate le urasc. Orice gand cu iz de felina imi da fiori pe sira spinarii si ma face sa visez meleaguri canine loiale si de incredere. Si cu toate acestea, ea a reusit...m-a vrajit.
Ne-am cunoscut intr-o seara calduroasa de vara...insa nu ne-am remarcat, decat poate in treacat...intr-o privire ignoranta ce parca isi specifica ura netarmuita ce ne-o purtam una alteia. Au urmat insa cateva seri in care ne-am vizitat obligat, ne-am tratat cu coada pe sus si ne-am lustruit armele pentru momentul ce avea sa vina...Si momentul a venit...
Era o sambata tarzie de toamna...miroasea a iarna si a vin fiert la ibric...neaparat cu scortisoara, coji de portocala si gutui. Afara ploua, era frig...atat de frig incat niciun caine nu-ti venea sa-l dai afara, daramaite o pisica cu personalitate. Unde mai pui ca eu ma simteam romantica si inevitabil vulnerabila...
Aburi pofticiosi ieseau din canile aromate si din narile noastre infrigurate. Sporovaiala multa, planuri de viitor si EA. Si-a facut aparitia intai timid. O defilare ca pe podium urmata de un "ignore" profesionist. A revenit peste o ora, cand deja vinul ne facea sa visam muntii inzepeziti cu miros de cabana trosnind a lemne. S-a gudurat cu bagare de seama pe langa picioarele noastre si dupa aceea a disparut din nou. A treia oara, a insistat sa fie mangaiata, dar nu mai mult de 5 minute. V-am spus ca are tactica...totul e o arta!!! Un sentiment de inferioritate pe care il simti si un favor ca mangai o felina.
Desi ii repetam constiincios cat de mult urasc tot ce tine de ea, m-am pomenit mangaind-o si rasfatand-o. Mi-am revenit imediat si am izgonit-o. Pai ce Dumnezeu, n-a inteles ca urasc pisicile??? Insa, dupa alte 3 ore si mult gand de scortisoara ea a revenit...si m-a prins intr-un moment prost, atat de prost incat sa ajung sa o ador, uitand ce mi-au facut consoartele ei si motivul pentru care am ajuns sa le urasc. Seara s-a terminat, mirosul de scortisoara s-a imprastiat si un tors parsiv s-a lasat auzit...A castigat...
Acum, ne privim complice, ne cunoastem slabiciunile, stim cum sa creeam vraja si pana unde sa mergem. Tot ce trebuie sa facem este sa nu recunoastem niciodata nimic...nici de am fi puse sub tortura. Eu n-am sa-i arat never ca am cedat in ceea ce priveste domeniul pisicesc, iar ea va continua sa vina sa o mangai, tantosa, ca si cum mi-ar face mie un favor ca ma ating de blana ei pretioasa ce nu se da asa orisicui...Privirile insa spun totul...
V-am spus ca urasc pisicile? Da le urasc, fie ele maidaneze, tomboroneze, de rasa, persane, albe, negre, dungate, in picatele...cu 4 labe, 5 mustati, 9 vieti sau una, pe toate le urasc...exceptand-o pe ea. M-a cucerit, n-am ce sa-i fac...Pana la urma, orice om are punctul lui slab. Nu va afla insa niciodata...N-am sa-i dau un motiv in plus sa-si rada in mustatile ei pisiciesti. Plus ca am invatat ceva ce ea nu stie: numai daca tac si ma arat rece, va veni sa o mangai, cu coada ei tantosa ce le stie pe toate...
V-am spus ca urasc pisicile? Ei bine le urasc: fie ele maidaneze, tomberoneze, de rasa, persane, albe, negre, dungate, in picatele...cu 4 labe, 5 mustati, 9 vieti sau una, pe toate le urasc. Orice gand cu iz de felina imi da fiori pe sira spinarii si ma face sa visez meleaguri canine loiale si de incredere. Si cu toate acestea, ea a reusit...m-a vrajit.
Ne-am cunoscut intr-o seara calduroasa de vara...insa nu ne-am remarcat, decat poate in treacat...intr-o privire ignoranta ce parca isi specifica ura netarmuita ce ne-o purtam una alteia. Au urmat insa cateva seri in care ne-am vizitat obligat, ne-am tratat cu coada pe sus si ne-am lustruit armele pentru momentul ce avea sa vina...Si momentul a venit...
Era o sambata tarzie de toamna...miroasea a iarna si a vin fiert la ibric...neaparat cu scortisoara, coji de portocala si gutui. Afara ploua, era frig...atat de frig incat niciun caine nu-ti venea sa-l dai afara, daramaite o pisica cu personalitate. Unde mai pui ca eu ma simteam romantica si inevitabil vulnerabila...
Aburi pofticiosi ieseau din canile aromate si din narile noastre infrigurate. Sporovaiala multa, planuri de viitor si EA. Si-a facut aparitia intai timid. O defilare ca pe podium urmata de un "ignore" profesionist. A revenit peste o ora, cand deja vinul ne facea sa visam muntii inzepeziti cu miros de cabana trosnind a lemne. S-a gudurat cu bagare de seama pe langa picioarele noastre si dupa aceea a disparut din nou. A treia oara, a insistat sa fie mangaiata, dar nu mai mult de 5 minute. V-am spus ca are tactica...totul e o arta!!! Un sentiment de inferioritate pe care il simti si un favor ca mangai o felina.
Desi ii repetam constiincios cat de mult urasc tot ce tine de ea, m-am pomenit mangaind-o si rasfatand-o. Mi-am revenit imediat si am izgonit-o. Pai ce Dumnezeu, n-a inteles ca urasc pisicile??? Insa, dupa alte 3 ore si mult gand de scortisoara ea a revenit...si m-a prins intr-un moment prost, atat de prost incat sa ajung sa o ador, uitand ce mi-au facut consoartele ei si motivul pentru care am ajuns sa le urasc. Seara s-a terminat, mirosul de scortisoara s-a imprastiat si un tors parsiv s-a lasat auzit...A castigat...
Acum, ne privim complice, ne cunoastem slabiciunile, stim cum sa creeam vraja si pana unde sa mergem. Tot ce trebuie sa facem este sa nu recunoastem niciodata nimic...nici de am fi puse sub tortura. Eu n-am sa-i arat never ca am cedat in ceea ce priveste domeniul pisicesc, iar ea va continua sa vina sa o mangai, tantosa, ca si cum mi-ar face mie un favor ca ma ating de blana ei pretioasa ce nu se da asa orisicui...Privirile insa spun totul...
V-am spus ca urasc pisicile? Da le urasc, fie ele maidaneze, tomboroneze, de rasa, persane, albe, negre, dungate, in picatele...cu 4 labe, 5 mustati, 9 vieti sau una, pe toate le urasc...exceptand-o pe ea. M-a cucerit, n-am ce sa-i fac...Pana la urma, orice om are punctul lui slab. Nu va afla insa niciodata...N-am sa-i dau un motiv in plus sa-si rada in mustatile ei pisiciesti. Plus ca am invatat ceva ce ea nu stie: numai daca tac si ma arat rece, va veni sa o mangai, cu coada ei tantosa ce le stie pe toate...
joi, 15 octombrie 2009
O fata de masa
Astazi mi-am dorit o fata de masa....de fapt nu mi-am dorit-o, asta pentru ca stiu ca am avut-o. Mi-a fost dor de ea mai degraba...simteam nevoia sa o mai vad odata...aceeasi fata de masa alba cu un servet caramiziu deasupra ei. Aceeasi bucata de carpa pe care, in decursul catorva ore, pete de tigara, cofi si bere isi desenau o harta numai de ele stiute...
Pana acum n-am stat sa verific aceea harta. Oare ce drum isi schita si unde a decis sa insemneze orasul cu o bulina rosie, sau mai degraba cu o pata de scrum semi-ovala? O senzatie si nimic mai mult...
Niciodata n-am stat sa ma raportez la astfel de detalii. Acum, cand lucrurile isi schimba unghiurile, stau si ma intreb: oare ce gandea fata aia de masa, in timp ce eu imi sprijineam cotul pe ea si visam momente unice cu gand de viitor? Ma gandesc ca, disciplinat si ordonat, isi construia mai departe liniile spre un final pe care conversatiile mele goale nu aveau cum sa le anticipeze. Details...ai zice
Si totusi, in ultimul timp, aceste detalii fac diferenta. De ce acum, scrumul de tigara de pe aceeasi fata de masa ma enerveaza si incerc sa-l indepartez, dand nevrotic din maini, si atunci nici nu-i simteam prezenta? Probabil ca-mi murdaream cotul stand direct pe el si nici ca-mi pasa. Sa fie oare de vina conversatiile goale? Sa fie de vina zambetul ce faceau cutele de pe aceeasi fata de masa sa amuteasca?? N-am de unde sa stiu...
Si pana la urma, acelasi pliuri, ce deunazi mi se pareau din peisaj...pierdute undeva departe...mi-au atras atentia...si acum, le vad mai proeminente ca niciodata...Fata de masa nu s-a schimbat, tot comunista si cu iz de camin cultural este. Cu toate acestea, de ce o plac si incerc sa o curat nevrotic???
Indepartez orice urma de scrum, cofi sau bere...constat ca ramane doar un alb ce cateodata prinde nuante caramizii...si realizez ca desenul inca nu si-a conturat finalul....
Stie si el ca nu-si poate desena harta fara cele consumate de mine.
"N-ai ce sa-i faci", ii spun inciudata..."Scaunul e liber. Cotul meu e mai atent la detalii acum si zambetul...Ei bine, zambetul n-ai sa-l mai primesti decat de la mine. Nah, oftica-te si inghite in sec. Eu tot am sa-ti sterg nevrotic urmele de scrum"...Nu te pui cu persoanele ce viseaza momente trecute...
Si pana la urma mi-e dor de o fata de masa...si nu de asta, care mi se prezinta acum, apretata, mirosind a proaspat, ci de una patata de scrum, cofi si bere...
Hai mai bine sa achitam, ca aici nu mai e de noi. Ti-am zis ca e frig rau in seara asta??
Pana acum n-am stat sa verific aceea harta. Oare ce drum isi schita si unde a decis sa insemneze orasul cu o bulina rosie, sau mai degraba cu o pata de scrum semi-ovala? O senzatie si nimic mai mult...
Niciodata n-am stat sa ma raportez la astfel de detalii. Acum, cand lucrurile isi schimba unghiurile, stau si ma intreb: oare ce gandea fata aia de masa, in timp ce eu imi sprijineam cotul pe ea si visam momente unice cu gand de viitor? Ma gandesc ca, disciplinat si ordonat, isi construia mai departe liniile spre un final pe care conversatiile mele goale nu aveau cum sa le anticipeze. Details...ai zice
Si totusi, in ultimul timp, aceste detalii fac diferenta. De ce acum, scrumul de tigara de pe aceeasi fata de masa ma enerveaza si incerc sa-l indepartez, dand nevrotic din maini, si atunci nici nu-i simteam prezenta? Probabil ca-mi murdaream cotul stand direct pe el si nici ca-mi pasa. Sa fie oare de vina conversatiile goale? Sa fie de vina zambetul ce faceau cutele de pe aceeasi fata de masa sa amuteasca?? N-am de unde sa stiu...
Si pana la urma, acelasi pliuri, ce deunazi mi se pareau din peisaj...pierdute undeva departe...mi-au atras atentia...si acum, le vad mai proeminente ca niciodata...Fata de masa nu s-a schimbat, tot comunista si cu iz de camin cultural este. Cu toate acestea, de ce o plac si incerc sa o curat nevrotic???
Indepartez orice urma de scrum, cofi sau bere...constat ca ramane doar un alb ce cateodata prinde nuante caramizii...si realizez ca desenul inca nu si-a conturat finalul....
Stie si el ca nu-si poate desena harta fara cele consumate de mine.
"N-ai ce sa-i faci", ii spun inciudata..."Scaunul e liber. Cotul meu e mai atent la detalii acum si zambetul...Ei bine, zambetul n-ai sa-l mai primesti decat de la mine. Nah, oftica-te si inghite in sec. Eu tot am sa-ti sterg nevrotic urmele de scrum"...Nu te pui cu persoanele ce viseaza momente trecute...
Si pana la urma mi-e dor de o fata de masa...si nu de asta, care mi se prezinta acum, apretata, mirosind a proaspat, ci de una patata de scrum, cofi si bere...
Hai mai bine sa achitam, ca aici nu mai e de noi. Ti-am zis ca e frig rau in seara asta??
sâmbătă, 10 octombrie 2009
Cand eram mica...
E bine sa ai ceva scris si sa-l si pastrezi. Astazi am descoperit o manzgalitura de-a mea de cand aveam vreo 12 ani. Zicea asa: "Cindy astazi s-a imbolnavit. Maine o pun sub tratament, o s-o ingrijesc cum trebuie si o sa se faca bine". Va intrebati cine era Cindy? Si mie mi-a luat mult timp sa-mi amintesc. Dar am reusit. Daca va ganditi ca era o fata, va inselati....desi multi ani a fost prietena mea de suflet. A fost prima mea papusa...si eu, doctorul ei...
Cand eram mica vroiam sa ma fac patinatoare. Asta se intampla pe cand aveam vreo 5 ani. A durat pana la 8 ani, cand m-am hotarat ca o sa fiu aviatoare. Ma fascina ideea de a zbura. Mi-ar fi placut atat de mult sa fiu o pasare....sa fiu libera si sa zbor in voie spre meleaguri mai primitoare, cand toti cei din jur ma suparau. Din pacate nu puteam si umbrela aia cu care saream cinci trepte pe scarile de la etajul 9 nu inseamna ca zbor...Chestia asta m-a trezit la realitate.
Si am fost trista cateva zile bune, nervoasa pe neputinta mea. A venit insa bunicul meu si mi-a povestit de avioane...Ma fascina pur si simplu modul in care povestea. Deja ma vedeam, mandra, la bordul unui avion important, plin de pasageri pe care eu trebuia sa-i aduc in siguranta la sol. Calatorii ma salutau zambind si eu imi inclinam respectuos sapca mea de pilot. Gandul de a zbura s-a conturat imediat in mintea mea si imi consuma cateva ore bune inainte de culcare mult timp de atunci incolo...
Pana s-a imbolnavit bunica mea...Racise si avea febra...Eu ii puneam comprese reci si aveam grija sa aiba ceaiul intotdeauna fierbinte si pastilele luate la timp...S-a facut bine. Binenteles ca nu medicamentele o ajutasera, ci grija mea o salvase. Eu eram sigura de asta. Si nimeni nu ma putea contrazice, nu avea nicio sansa cu mine. Ma vedeam un soi de Maica Tereza pregatita sa-si salveze nu doar bunica ci o lume intreaga. Probabil, saturati de de dorinta mea acerba de a-mi ajuta aproapele, ai mei mi-au dat solutia: Fa-te doctor!...
Si cred ca acest vis a durat cel mai mult, cativa ani poate, si a avut o importanta majora in familie. Mama si acum ofteaza ca fata ei nu s-a facut medic...Toti erau mandri ca o sa aiba un doctor in casa, un specialist la indemana gata sa spuna diagnosticul corect cand o tuse te loveste sau ceva te doare...
Diagnosticul a fost pus insa: visul trebuie sa se vindece, la fel ca toate celalalte...
Acum, am scos patinele de la naftalina. Am suflat praful de pe ele, m-am asezat in fund, si am inceput sa le lustruiesc. Stetoscopul il am la indemana, ma ajuta sa prescriu retete. Si cand sunt gata, ma sui pe ele si ma duc sa vad avioanele...
Ai vazut ca pana la urma decoleaza? Oare pilotul acela ce vroia sa se faca cand era mic?
Cand eram mica vroiam sa ma fac patinatoare. Asta se intampla pe cand aveam vreo 5 ani. A durat pana la 8 ani, cand m-am hotarat ca o sa fiu aviatoare. Ma fascina ideea de a zbura. Mi-ar fi placut atat de mult sa fiu o pasare....sa fiu libera si sa zbor in voie spre meleaguri mai primitoare, cand toti cei din jur ma suparau. Din pacate nu puteam si umbrela aia cu care saream cinci trepte pe scarile de la etajul 9 nu inseamna ca zbor...Chestia asta m-a trezit la realitate.
Si am fost trista cateva zile bune, nervoasa pe neputinta mea. A venit insa bunicul meu si mi-a povestit de avioane...Ma fascina pur si simplu modul in care povestea. Deja ma vedeam, mandra, la bordul unui avion important, plin de pasageri pe care eu trebuia sa-i aduc in siguranta la sol. Calatorii ma salutau zambind si eu imi inclinam respectuos sapca mea de pilot. Gandul de a zbura s-a conturat imediat in mintea mea si imi consuma cateva ore bune inainte de culcare mult timp de atunci incolo...
Pana s-a imbolnavit bunica mea...Racise si avea febra...Eu ii puneam comprese reci si aveam grija sa aiba ceaiul intotdeauna fierbinte si pastilele luate la timp...S-a facut bine. Binenteles ca nu medicamentele o ajutasera, ci grija mea o salvase. Eu eram sigura de asta. Si nimeni nu ma putea contrazice, nu avea nicio sansa cu mine. Ma vedeam un soi de Maica Tereza pregatita sa-si salveze nu doar bunica ci o lume intreaga. Probabil, saturati de de dorinta mea acerba de a-mi ajuta aproapele, ai mei mi-au dat solutia: Fa-te doctor!...
Si cred ca acest vis a durat cel mai mult, cativa ani poate, si a avut o importanta majora in familie. Mama si acum ofteaza ca fata ei nu s-a facut medic...Toti erau mandri ca o sa aiba un doctor in casa, un specialist la indemana gata sa spuna diagnosticul corect cand o tuse te loveste sau ceva te doare...
Diagnosticul a fost pus insa: visul trebuie sa se vindece, la fel ca toate celalalte...
Acum, am scos patinele de la naftalina. Am suflat praful de pe ele, m-am asezat in fund, si am inceput sa le lustruiesc. Stetoscopul il am la indemana, ma ajuta sa prescriu retete. Si cand sunt gata, ma sui pe ele si ma duc sa vad avioanele...
Ai vazut ca pana la urma decoleaza? Oare pilotul acela ce vroia sa se faca cand era mic?
joi, 8 octombrie 2009
Sufla in lumanare...
Inchizi ochii, sufli intr-o lumanare si simti cum aluneca fumul...Pana la urma, o dorinta se indosariaza intr-un sir lung de sertare. Stai la rand si astepti. N-ai precizat momentul, ora, data cand se va indeplini. Doar ai dorit-o, la ce te astepti??
Un ritm se pierde pe fundal, un refren iti rasuna in minte si o idee se detalieaza in secunde precise. Atat de precise incat te dor si te deranjeaza. Incepi sa clipesti mai des. Cine stie, poate le indepartezi. Omniprezent insa, el revine si nu vrea sa se desprinda sub nicio forma de ceea ce reprezinti tu. Te intreaba si doreste raspunsuri...de multe ori, la fel de precise.
Si pana la urma ce poti spune? Te ridici ca la scoala si iti prezinti lectia: astazi vom vorbi de momente pierdute in caietul ce deseneaza asteptari care se lasa asteptate. Nedumerire. Foiala. Si nimic. Nimeni nu lanseaza nicio intrebare. Doar niste priviri dubioase si suspecte.
El totusi te urmareste, ruleaza pasi si prezice cai de acces. "Ia-o la dreapta", iti sopteste...Desi tu visezi stanga. "Mergi drept inainte" desi creionul tau schiteaza o intoarcere. "Opreste", desi tu vrei sa continui. Indemnuri gresite si ganduri ce nu se lasa ascultate.
"Orice dar nu pierde ritmul, respira adanc si viseaza momentul", te indeamna o voce de departe. Piesa asta trebuie sa isi gaseasca finalul, o caseta nu-si gaseste niciodata locul intr-un mp3, ai uitat?
Ce ascultam acum? N-ai de unde sa stii. Oricum e doar un titlu lipsit de importanta pentru un sentiment ce gandeste un cerc. O lumina puternica iti orbeste vederea..tragi puternic sa o ocolesti, dai sa o iei inapoi...si nimic...Inainte e indemnul atata timp cat melodia nu-si descrie finalul...
El este acolo, il simti in spate, intr-un intuneric care iti relaxeaza ochii... Pana la urma, un trecut nu se prezinta niciodata intr-un drum ce vrea sa mearga inainte, ci doar iti sta in spate! Ai uitat ca ai schitat un traseu al carui schema n-are prevazuta si o iesire de urgenta?
Un fum se prelinge pe soseaua ta...Oare este randul tau? N-ai de unde sa stii, ca atare ca sufli ca apucatul. Aiurea.... Te pierzi in detalii inutile. Mai degraba urmareste semnele, iesi de pe drum si vireaza la dreapta. La stanga nu poti. N-ai cum sa intorci. El priveste doar din spate...p-asta am prins-o si eu...
Un ritm se pierde pe fundal, un refren iti rasuna in minte si o idee se detalieaza in secunde precise. Atat de precise incat te dor si te deranjeaza. Incepi sa clipesti mai des. Cine stie, poate le indepartezi. Omniprezent insa, el revine si nu vrea sa se desprinda sub nicio forma de ceea ce reprezinti tu. Te intreaba si doreste raspunsuri...de multe ori, la fel de precise.
Si pana la urma ce poti spune? Te ridici ca la scoala si iti prezinti lectia: astazi vom vorbi de momente pierdute in caietul ce deseneaza asteptari care se lasa asteptate. Nedumerire. Foiala. Si nimic. Nimeni nu lanseaza nicio intrebare. Doar niste priviri dubioase si suspecte.
El totusi te urmareste, ruleaza pasi si prezice cai de acces. "Ia-o la dreapta", iti sopteste...Desi tu visezi stanga. "Mergi drept inainte" desi creionul tau schiteaza o intoarcere. "Opreste", desi tu vrei sa continui. Indemnuri gresite si ganduri ce nu se lasa ascultate.
"Orice dar nu pierde ritmul, respira adanc si viseaza momentul", te indeamna o voce de departe. Piesa asta trebuie sa isi gaseasca finalul, o caseta nu-si gaseste niciodata locul intr-un mp3, ai uitat?
Ce ascultam acum? N-ai de unde sa stii. Oricum e doar un titlu lipsit de importanta pentru un sentiment ce gandeste un cerc. O lumina puternica iti orbeste vederea..tragi puternic sa o ocolesti, dai sa o iei inapoi...si nimic...Inainte e indemnul atata timp cat melodia nu-si descrie finalul...
El este acolo, il simti in spate, intr-un intuneric care iti relaxeaza ochii... Pana la urma, un trecut nu se prezinta niciodata intr-un drum ce vrea sa mearga inainte, ci doar iti sta in spate! Ai uitat ca ai schitat un traseu al carui schema n-are prevazuta si o iesire de urgenta?
Un fum se prelinge pe soseaua ta...Oare este randul tau? N-ai de unde sa stii, ca atare ca sufli ca apucatul. Aiurea.... Te pierzi in detalii inutile. Mai degraba urmareste semnele, iesi de pe drum si vireaza la dreapta. La stanga nu poti. N-ai cum sa intorci. El priveste doar din spate...p-asta am prins-o si eu...
duminică, 4 octombrie 2009
Ploaie...vant puternic...conditii nefavorabile si...un drum
Sambata, 4.AM. Ploaie, vant puternic, conditii nefavorabile si mult mult somn in ganduri impleticite in vise...
- Ok, mai plecam undeva?, zic eu imbufnata cu za holi cofi in nas.
- Binenteles, ne-am agitat pana acum, nu cred ca e momentul sa cedem.
- Damn it, je me jure ca 4 nu e ora de trezit...
5.00 AM. Here we go. Un Bubu imbuibata de apa, orice dar tine acul ala pe centru, te rog!! O autostrada demna de Blair Witch, gandita din tiruri si vrajita de acvaplanare si mult, mult intuneric. Da, stiu te intrebi cand drq se si lumineaza...Ti-am zis, cand iesim de pe autostrada....
Si am iesit...Slatina, Bals...
8.30 AM. "Ati depasit viteza legala" Ioano, lasa-ne cu astea mai bine spune-ne cum ajungem pe pod. "Virati la dreapta"...Hm, chiar daca suntem in spatele blocurilor si nu mai putem trece decat daca am intra in bloc si am lua liftul??? "Virati la dreapta"....Pare hotarata fata...Am virat si ne-am infundat... Dupa 3 generatii invocate din arborele genealogic al Ioanei, am intors. Am cotit-o la dreapta si un pod ne-a luminat...A fost celebrat cu o tigara aprinsa si o gura sanatoasa de cola....
10.30 AM. Balcesti, ploaie, vant puternic, conditii nefavorabile. Ni s-a mai alaturat cineva. Numai suntem 2, ci 3. La fel de adormiti, la fel de plictisiti, la fel de hipnotizati de indemul cafelei. Barul satului. Asta e.
-Domne, dar arata chiar bine, as putea sa-i fac si o cronica :))
-Ti-am zis eu.
-Ok, cat costa o cafea???
-2.5 lei
- Glumesti, nu??
Se pare ca nu glumea...Ma intreb cat era berea? Cred ca nu mai mult de 3 lei. Sa revenim totusi...
12.00 PM. Stirbesti. Aceeasi ploaie, acelasi vant puternic plus interogatia repatata de 20 ori: "De ce drq am plecat noi la tara pe ploaia asta???". Branza, rosii, paine...toate de tara...tuica, tot de tara si cu efect de somnifer garantat credeti-ma, si un sentiment de ghifturie ce gandeste o orgie culinara.
14.00 PM. Ok, este 15-14 pt mine...ti-am zis ca am sa te bat la septica :P Cine taie cartile??
16.00 PM. Ploaie...vant, conditii nefavorabile si mult noroi...
-Vreau o tigara?? De ce drq nu putem fuma?
-Ti-am zis ca sunt ai mei, ai lui acasa...wtf, e periculos...Stii cum umbla vorba in sat cu Maricica a lui Pandilie care a fost cu coana Elifteria care o dadea pe netrebuncioase si necurate etc.
-Vreau la mama :(((
-Las-o pe ma-ta, hai mai bine sa schimbam locatia...:)
20.00 PM. Nu, n-ai sa vezi meciul asta, wtf nici macar nu sti cu cine joaca Craiova!!! Mai bine arata-ne orasul :)
21.30 PM. Las Vegas - o locatie fancy and priti. Discutii filosofice din care reies ca barbatii este niste porci si femeile niste capre isterice si disperate.
-Si ti-am zis ca am vazut o oaie intinsa pe asfalt si tu nu m-ai crezut...
Multe pitipoance bune, fuste scurte, tocuri si multe multe fitze...Trust me, la Bucuresti n-ai sa vezi asa ceva, decat daca iese dintr-o limuzina XLSHKAJDH - si sirul alfabetic poate continua...
22.00 PM. Ia uite domne, astia pun teren de basket in centru si mai si inchid circulatia peste noapte...De-ar fi si la noi asa, ar fi blocata circulatia 3 zile...Si totusi imi e frig. Am vizitat suficient centrul, nu mergem acasa?
23.00 PM dupa un taxi pus pe taclale. Pana la urma cat e scorul??? Cine drq a castigat??? N-am aflat inca
00.00 AM. Am aflat: Craiova of coruse.
-Noapte buna, fetelor! Maine la cat? La 7??
-Asta sa o crezi tu...
-Bine, 8 fara un sfert :P
Duminica, 07.00 AM. Miros de cofi, frig, patura insuficienta si dorinta de somn.
-Ti-am zis eu ca tot 7 e :P
-Cofiiiiiiiiiiiiiiii
Of couse, vorbim in termeni matinali...
-Mi-e foameeeeeeeee
Cum ziceam: vorbeam in termeni matinali...
08.30 AM. Benzinarie...Viva, credeti-ma le cunosc pe toate, au sendvisuri clar!!!!
-O cofi si 2 sendvisuri cu pui si ardei copti si o placinta cu mere pentru domnu :)
-Si unde fumam?
-Tragem mai incolo un pic
-Cofi fara tigara n-are sens
-Stiu, dar o benzinarie cu o tigara n-are final...
09.00 AM. Ultimul fum ramas...Un chistoc aruncat...Centurile puse, casetofonul pornit. Ai verificat apa?? Bubu e hidratata? Da, totul e in regula...
-Haidi pa...Ne auzim la Bucuresti!
-Ne anunti cand ajungi
-Binenteles, aveti grija pe drum :)
-Pa
-Pa
- Ok, mai plecam undeva?, zic eu imbufnata cu za holi cofi in nas.
- Binenteles, ne-am agitat pana acum, nu cred ca e momentul sa cedem.
- Damn it, je me jure ca 4 nu e ora de trezit...
5.00 AM. Here we go. Un Bubu imbuibata de apa, orice dar tine acul ala pe centru, te rog!! O autostrada demna de Blair Witch, gandita din tiruri si vrajita de acvaplanare si mult, mult intuneric. Da, stiu te intrebi cand drq se si lumineaza...Ti-am zis, cand iesim de pe autostrada....
Si am iesit...Slatina, Bals...
8.30 AM. "Ati depasit viteza legala" Ioano, lasa-ne cu astea mai bine spune-ne cum ajungem pe pod. "Virati la dreapta"...Hm, chiar daca suntem in spatele blocurilor si nu mai putem trece decat daca am intra in bloc si am lua liftul??? "Virati la dreapta"....Pare hotarata fata...Am virat si ne-am infundat... Dupa 3 generatii invocate din arborele genealogic al Ioanei, am intors. Am cotit-o la dreapta si un pod ne-a luminat...A fost celebrat cu o tigara aprinsa si o gura sanatoasa de cola....
10.30 AM. Balcesti, ploaie, vant puternic, conditii nefavorabile. Ni s-a mai alaturat cineva. Numai suntem 2, ci 3. La fel de adormiti, la fel de plictisiti, la fel de hipnotizati de indemul cafelei. Barul satului. Asta e.
-Domne, dar arata chiar bine, as putea sa-i fac si o cronica :))
-Ti-am zis eu.
-Ok, cat costa o cafea???
-2.5 lei
- Glumesti, nu??
Se pare ca nu glumea...Ma intreb cat era berea? Cred ca nu mai mult de 3 lei. Sa revenim totusi...
12.00 PM. Stirbesti. Aceeasi ploaie, acelasi vant puternic plus interogatia repatata de 20 ori: "De ce drq am plecat noi la tara pe ploaia asta???". Branza, rosii, paine...toate de tara...tuica, tot de tara si cu efect de somnifer garantat credeti-ma, si un sentiment de ghifturie ce gandeste o orgie culinara.
14.00 PM. Ok, este 15-14 pt mine...ti-am zis ca am sa te bat la septica :P Cine taie cartile??
16.00 PM. Ploaie...vant, conditii nefavorabile si mult noroi...
-Vreau o tigara?? De ce drq nu putem fuma?
-Ti-am zis ca sunt ai mei, ai lui acasa...wtf, e periculos...Stii cum umbla vorba in sat cu Maricica a lui Pandilie care a fost cu coana Elifteria care o dadea pe netrebuncioase si necurate etc.
-Vreau la mama :(((
-Las-o pe ma-ta, hai mai bine sa schimbam locatia...:)
20.00 PM. Nu, n-ai sa vezi meciul asta, wtf nici macar nu sti cu cine joaca Craiova!!! Mai bine arata-ne orasul :)
21.30 PM. Las Vegas - o locatie fancy and priti. Discutii filosofice din care reies ca barbatii este niste porci si femeile niste capre isterice si disperate.
-Si ti-am zis ca am vazut o oaie intinsa pe asfalt si tu nu m-ai crezut...
Multe pitipoance bune, fuste scurte, tocuri si multe multe fitze...Trust me, la Bucuresti n-ai sa vezi asa ceva, decat daca iese dintr-o limuzina XLSHKAJDH - si sirul alfabetic poate continua...
22.00 PM. Ia uite domne, astia pun teren de basket in centru si mai si inchid circulatia peste noapte...De-ar fi si la noi asa, ar fi blocata circulatia 3 zile...Si totusi imi e frig. Am vizitat suficient centrul, nu mergem acasa?
23.00 PM dupa un taxi pus pe taclale. Pana la urma cat e scorul??? Cine drq a castigat??? N-am aflat inca
00.00 AM. Am aflat: Craiova of coruse.
-Noapte buna, fetelor! Maine la cat? La 7??
-Asta sa o crezi tu...
-Bine, 8 fara un sfert :P
Duminica, 07.00 AM. Miros de cofi, frig, patura insuficienta si dorinta de somn.
-Ti-am zis eu ca tot 7 e :P
-Cofiiiiiiiiiiiiiiii
Of couse, vorbim in termeni matinali...
-Mi-e foameeeeeeeee
Cum ziceam: vorbeam in termeni matinali...
08.30 AM. Benzinarie...Viva, credeti-ma le cunosc pe toate, au sendvisuri clar!!!!
-O cofi si 2 sendvisuri cu pui si ardei copti si o placinta cu mere pentru domnu :)
-Si unde fumam?
-Tragem mai incolo un pic
-Cofi fara tigara n-are sens
-Stiu, dar o benzinarie cu o tigara n-are final...
09.00 AM. Ultimul fum ramas...Un chistoc aruncat...Centurile puse, casetofonul pornit. Ai verificat apa?? Bubu e hidratata? Da, totul e in regula...
-Haidi pa...Ne auzim la Bucuresti!
-Ne anunti cand ajungi
-Binenteles, aveti grija pe drum :)
-Pa
-Pa
joi, 1 octombrie 2009
Inca nu e luna plina...
Urmaresc stelele...nu de alta, dar de data aceasta imi dicteaza o poveste, deosebit de alte seri in care doar imi inlocuiau numaratul oilor....
Imi inchipui imagini si imi desavarsesc ganduri...O discutie goala insa isi face simitita prezenta. O repulsie se pierde in noduri si imi vajaie prin minte. Ma perturba...Noroc cu adrenalina ametita care o risipeste...
O calatorie se incheie tot timpul cu un drum inchis precum o iluzie care se rupe in realitate, ai uitat? Si pana la urma, stelele imi sunt ghid si acordurile ma ametesc, trebuie doar sa-mi las simturile libere...Hai, spune-mi ca nu e asa. Nu asta e calea spre freedom?? Ca doar asta incercai sa-mi spui...
Si daca gresesc, invata-ma tu. Arata-mi drumul, indreapta-mi imaginatia si ghideaza-ma spre cei 200 de cai putere ai tai cu care te lauzi...Unde trebuie sa ajungem? Habar n-ai... Atunci cand simti, nu mai ai timp sa si constientizezi, ai uitat?
Da-ti frau liber imaginatiei si poarta-ti rotile odata cu mine pe soselele desenate in copilarie. Stii ca undeva trebuie sa ajungem. Sper doar sa nu ne ratacim. Oricum, si de ar fi asa, ai solutia: deschizi ochii si vezi luna. Te ragasesti...
Acum nu te pierde cu firea...respira adanc, inca nu e plina! Mai are un pic, suficient timp cat sa mai tragi un fum de tigara si sa te pierzi intr-o trapa uitata deschisa. Ai numarat stelele?? Stiu, iti dau fara sot...N-ai invatat inca ca atunci cand e luna plina lucrurile se schimba? Ai rabdare...
Nu mai trage cu furie din tigara aia! Ai ajuns deja la filtru! Asteapta...O ultima strigare inainte de stingere... Omul negru n-a venit inca, n-ai de ce sa te temi...Doar o luna plina care iti lumineaza desenul!
Hai, fii in acord cu mine...inspira adanc, numara pana la 3 si priveste stelele, doar asa ea se va simti invitata si ne va servi!
Imi inchipui imagini si imi desavarsesc ganduri...O discutie goala insa isi face simitita prezenta. O repulsie se pierde in noduri si imi vajaie prin minte. Ma perturba...Noroc cu adrenalina ametita care o risipeste...
O calatorie se incheie tot timpul cu un drum inchis precum o iluzie care se rupe in realitate, ai uitat? Si pana la urma, stelele imi sunt ghid si acordurile ma ametesc, trebuie doar sa-mi las simturile libere...Hai, spune-mi ca nu e asa. Nu asta e calea spre freedom?? Ca doar asta incercai sa-mi spui...
Si daca gresesc, invata-ma tu. Arata-mi drumul, indreapta-mi imaginatia si ghideaza-ma spre cei 200 de cai putere ai tai cu care te lauzi...Unde trebuie sa ajungem? Habar n-ai... Atunci cand simti, nu mai ai timp sa si constientizezi, ai uitat?
Da-ti frau liber imaginatiei si poarta-ti rotile odata cu mine pe soselele desenate in copilarie. Stii ca undeva trebuie sa ajungem. Sper doar sa nu ne ratacim. Oricum, si de ar fi asa, ai solutia: deschizi ochii si vezi luna. Te ragasesti...
Acum nu te pierde cu firea...respira adanc, inca nu e plina! Mai are un pic, suficient timp cat sa mai tragi un fum de tigara si sa te pierzi intr-o trapa uitata deschisa. Ai numarat stelele?? Stiu, iti dau fara sot...N-ai invatat inca ca atunci cand e luna plina lucrurile se schimba? Ai rabdare...
Nu mai trage cu furie din tigara aia! Ai ajuns deja la filtru! Asteapta...O ultima strigare inainte de stingere... Omul negru n-a venit inca, n-ai de ce sa te temi...Doar o luna plina care iti lumineaza desenul!
Hai, fii in acord cu mine...inspira adanc, numara pana la 3 si priveste stelele, doar asa ea se va simti invitata si ne va servi!
marți, 29 septembrie 2009
Astazi calculatorul meu a crapat...
Astazi calculatorul meu a crapat...
S-a lasat greu...A inceput prin a-mi deschide haotic fisiere, pufnindu-mi in nas documente expirate si programe inexistente. Mi-a vorbit in parole indescifrabile...pe care cica eu ar fi trebuit sa le inteleg. Com on, ai uitat ca nu ma pricep la puzzle-uri??? Si a continuat prin a-mi bloca desktop-ul cu un Recycle Bin pe care eu sunt sigura ca l-am curatat demult.
Se pare insa ca nu...sau poate ca da, si acum ce vad sunt doar halucinatiile unui PC aflat in agonie si moarte clinica. Si cu toate astea, sa apas pe X sa inchid fereastra nu pot. Sa opresc imaginile care mi se deruleaza intr-un ritm frenetic in fata...nu reusesc...Stiu, Task Manager e solutia...un Ctrl alt del, o reclamatie constincioasa la nenea manager-ul ca a mea masinarie si-a pierdut uzul ratiunii si lucrurile se rezolva. Stie el ce se faca...
Combin fericita tastele... degeaba, nicio clintire. Wtf, chiar nimic nu mai functioneaza in calculatorul asta??? Si daca e asa, de ce drq nu crapi odata? Mori ca sa te pot inlocui, dizolva-ti ram-ul si anuleaza-ti hard-ul ca sa pot cere la IT alta memorie si un recipient nou-nout in care sa-mi vars documentele...Sertare noi, idei noi...asta imi trebuie...o formatare si o iau de la capat.
Si totusi, de ce playlist-ul meu fredoneaza aceleasi acorduri, de ce desktop-ul meu se pierde printre aceleasi barci si de ce fisierele deschise nu vor sa se inchida fara sa-si ia cu ele tributul??? Si pana la urma care era parola aia? Parea un cuvant usor...
Tu n-auzi sa crapi!!! Nu pricepi ca alte hard-uri de incarcat, alte fisiere de ordonat si alte programe de virusat asteapta la rand?...Hai odata, fa ce-ti spun si promit ca de azi inainte sa nu-mi mai ud boschetul, ii sade mai bine ofilit ca si tie mort...pana la urma cand nu dai save, pierzi tot, nu?
S-a lasat greu...A inceput prin a-mi deschide haotic fisiere, pufnindu-mi in nas documente expirate si programe inexistente. Mi-a vorbit in parole indescifrabile...pe care cica eu ar fi trebuit sa le inteleg. Com on, ai uitat ca nu ma pricep la puzzle-uri??? Si a continuat prin a-mi bloca desktop-ul cu un Recycle Bin pe care eu sunt sigura ca l-am curatat demult.
Se pare insa ca nu...sau poate ca da, si acum ce vad sunt doar halucinatiile unui PC aflat in agonie si moarte clinica. Si cu toate astea, sa apas pe X sa inchid fereastra nu pot. Sa opresc imaginile care mi se deruleaza intr-un ritm frenetic in fata...nu reusesc...Stiu, Task Manager e solutia...un Ctrl alt del, o reclamatie constincioasa la nenea manager-ul ca a mea masinarie si-a pierdut uzul ratiunii si lucrurile se rezolva. Stie el ce se faca...
Combin fericita tastele... degeaba, nicio clintire. Wtf, chiar nimic nu mai functioneaza in calculatorul asta??? Si daca e asa, de ce drq nu crapi odata? Mori ca sa te pot inlocui, dizolva-ti ram-ul si anuleaza-ti hard-ul ca sa pot cere la IT alta memorie si un recipient nou-nout in care sa-mi vars documentele...Sertare noi, idei noi...asta imi trebuie...o formatare si o iau de la capat.
Si totusi, de ce playlist-ul meu fredoneaza aceleasi acorduri, de ce desktop-ul meu se pierde printre aceleasi barci si de ce fisierele deschise nu vor sa se inchida fara sa-si ia cu ele tributul??? Si pana la urma care era parola aia? Parea un cuvant usor...
Tu n-auzi sa crapi!!! Nu pricepi ca alte hard-uri de incarcat, alte fisiere de ordonat si alte programe de virusat asteapta la rand?...Hai odata, fa ce-ti spun si promit ca de azi inainte sa nu-mi mai ud boschetul, ii sade mai bine ofilit ca si tie mort...pana la urma cand nu dai save, pierzi tot, nu?
joi, 24 septembrie 2009
miercuri, 23 septembrie 2009
Miros de iarna si gand de scortisoara
Un miros de scortisoara pierduta intr-o carafa de vin si o portie mica de cartofi prajiti cu iz de indigestie si dorinta de moment.
Azi a fost o zi plina de pofte...si nu orice fel de pofte, ci dintr-acelea care cu greu se lasa infranate.
-Ma doare in gat...Maine seara nu mai merge berea.
-Un ceai ar fi mai indicat.
-Ceai sa bei tu...
-Nu tu ziceai ca-ti place ceaiul???
-Da, asa e...si totusi..Tu? Cofi sau bere?
-Nu, vin fiert cu scortisoara.
-Vin fiert acu?? La tata? Pe vremea asta?...Nu prea cred
-Ar fi totusi dragut...
Un soare puternic ascuns dupa schele imi toropeste fruntea si un MC ce-mi indeamna viciile sa uite de inhibitii, imi semnaleaza iarna...Ciudat nu? McDonald`s-ul n-aduce niciodata iarna, si in niciun caz una dichisita cu miros de scortisoara care face sa tremure de invidie si cei mai estetici fulgi de zapada...Cred ca de vina sunt sandvisurile alea straine...
Cu toate acestea, iubesc iarna, o visez inca din mijlocul lui iulie cand prefer sa cant We wish you a Merry Christmas in loc de Coco Jambo sau orice alta ineptie care cheama la mare unde fetitele sunt goale...pana la urma vreau sa simt abur de iarna....si ma gandesc ca zodia e de vina!
De data aceasta insa, am sa inchid pravalia cu copilarii... Gata cu iarna, gata cu fursecuri si miros de scortisoara. Tocmai ce l-am angajat pe Grinch. Stiu ca viseaza vara si aprecieaza un vin fiert doar la 40 grade celsius cand orice gand ratacit printre beculete aprinse, miros de conifere si bulgari de zapada veseli este topit.
Si totusi, un vin fiert imi imbata gandurile...Probabil caldura e de vina. Se pare ca toamna e darnica cu mine si imi da grade celsius menite sa ignore faptul ca mirosul de scortisoara imi trezeste amintiri...Ti-am zis doar ca n-am nevoie de condimente...un sandvis savurat intr-o benzinarie pe autostrada nu are nevoie decat de un abur care semnaleaza frigul, ai uitat?...
Azi a fost o zi plina de pofte...si nu orice fel de pofte, ci dintr-acelea care cu greu se lasa infranate.
-Ma doare in gat...Maine seara nu mai merge berea.
-Un ceai ar fi mai indicat.
-Ceai sa bei tu...
-Nu tu ziceai ca-ti place ceaiul???
-Da, asa e...si totusi..Tu? Cofi sau bere?
-Nu, vin fiert cu scortisoara.
-Vin fiert acu?? La tata? Pe vremea asta?...Nu prea cred
-Ar fi totusi dragut...
Un soare puternic ascuns dupa schele imi toropeste fruntea si un MC ce-mi indeamna viciile sa uite de inhibitii, imi semnaleaza iarna...Ciudat nu? McDonald`s-ul n-aduce niciodata iarna, si in niciun caz una dichisita cu miros de scortisoara care face sa tremure de invidie si cei mai estetici fulgi de zapada...Cred ca de vina sunt sandvisurile alea straine...
Cu toate acestea, iubesc iarna, o visez inca din mijlocul lui iulie cand prefer sa cant We wish you a Merry Christmas in loc de Coco Jambo sau orice alta ineptie care cheama la mare unde fetitele sunt goale...pana la urma vreau sa simt abur de iarna....si ma gandesc ca zodia e de vina!
De data aceasta insa, am sa inchid pravalia cu copilarii... Gata cu iarna, gata cu fursecuri si miros de scortisoara. Tocmai ce l-am angajat pe Grinch. Stiu ca viseaza vara si aprecieaza un vin fiert doar la 40 grade celsius cand orice gand ratacit printre beculete aprinse, miros de conifere si bulgari de zapada veseli este topit.
Si totusi, un vin fiert imi imbata gandurile...Probabil caldura e de vina. Se pare ca toamna e darnica cu mine si imi da grade celsius menite sa ignore faptul ca mirosul de scortisoara imi trezeste amintiri...Ti-am zis doar ca n-am nevoie de condimente...un sandvis savurat intr-o benzinarie pe autostrada nu are nevoie decat de un abur care semnaleaza frigul, ai uitat?...
marți, 22 septembrie 2009
La fereastra...
O tigara fumata...a doua tigara fumata...un gand aiurea...o conversatie goala si un joc jucat fara chef...
Da, m-am dus sa ma interesez. Nu n-am aflat inca.Sigur maine la ce ora? Ajung eu prima, poate reusesc sa actualizez...Nu nu vreau crema aceea minune cu nume imposibil de retinut ce-mi inlatura cuticulele...Binenteles ca te ascult. Nu, nu-mi pot imagina asa ceva? Chiar asta ti-a facut?...damn it, ce ti-e si cu oamenii astia. Si intr-un final...binecuvantatul ton de de ocupat.
Un zambet fortat cu greu isi mai poate muta resedinta de pe chip, in timp ce ma chinui sa trag dintr-un ultim fum ramas. De data asta promit sa nu mai folosesc chistocul..., oricum n-are nicio importanta...
O zi insemnata, un nimic pierdut intr-un abonat de connex si o idee ce inca refuza sa se inece intr-un fum expirat: Chiar nu exista lucruri mai importante pe lumea asta??? Ma gandesc ca nu si totusi telefonul va continua sa sune si plamanii vor continua sa traga cu sete dintr-un aer rarefiat pierdut printre blocuri.
In timpul asta, un vis de creta se deseneaza pe asfaltul unor instantanee fotografiate la nesfarsit. Si poate aparentul lor vor impiedica crema de cuticule sa isi faca treaba. Cine stie...
Pana la urma, fetita aceea inca mai joaca sotronul in fata blocului...Oare nu s-a plictisit?? Ce-ar fi sa-i fur ciobul si sa inventez eu un alt joc? Unul care nu este pierdut in aparente, cuvinte goale si ganduri inutile. Cand ajung la 9 promit sa ma opresc, nu de alta dar dupa aia risc sa ma intorc la start si s-ar putea ca istoria sa se repete. N-as mai putea suporta asteptarea unui ton....
Mai bine inchid fereastra, pana nu-mi inec plamanii in tigari triste ce sporovaiesc. Si cand te gandesti ca un gand aiurea poate fi si matur, trebuie doar sa nu ma las intimidata de coditele acelea si de ciobul care nu vrea sa stea locului si continua sa sara: 1... 2... 3...9. Gata.
Da, m-am dus sa ma interesez. Nu n-am aflat inca.Sigur maine la ce ora? Ajung eu prima, poate reusesc sa actualizez...Nu nu vreau crema aceea minune cu nume imposibil de retinut ce-mi inlatura cuticulele...Binenteles ca te ascult. Nu, nu-mi pot imagina asa ceva? Chiar asta ti-a facut?...damn it, ce ti-e si cu oamenii astia. Si intr-un final...binecuvantatul ton de de ocupat.
Un zambet fortat cu greu isi mai poate muta resedinta de pe chip, in timp ce ma chinui sa trag dintr-un ultim fum ramas. De data asta promit sa nu mai folosesc chistocul..., oricum n-are nicio importanta...
O zi insemnata, un nimic pierdut intr-un abonat de connex si o idee ce inca refuza sa se inece intr-un fum expirat: Chiar nu exista lucruri mai importante pe lumea asta??? Ma gandesc ca nu si totusi telefonul va continua sa sune si plamanii vor continua sa traga cu sete dintr-un aer rarefiat pierdut printre blocuri.
In timpul asta, un vis de creta se deseneaza pe asfaltul unor instantanee fotografiate la nesfarsit. Si poate aparentul lor vor impiedica crema de cuticule sa isi faca treaba. Cine stie...
Pana la urma, fetita aceea inca mai joaca sotronul in fata blocului...Oare nu s-a plictisit?? Ce-ar fi sa-i fur ciobul si sa inventez eu un alt joc? Unul care nu este pierdut in aparente, cuvinte goale si ganduri inutile. Cand ajung la 9 promit sa ma opresc, nu de alta dar dupa aia risc sa ma intorc la start si s-ar putea ca istoria sa se repete. N-as mai putea suporta asteptarea unui ton....
Mai bine inchid fereastra, pana nu-mi inec plamanii in tigari triste ce sporovaiesc. Si cand te gandesti ca un gand aiurea poate fi si matur, trebuie doar sa nu ma las intimidata de coditele acelea si de ciobul care nu vrea sa stea locului si continua sa sara: 1... 2... 3...9. Gata.
luni, 21 septembrie 2009
In drum spre casa...
E ora 6.10. Deja batai pe scaun...din partea aialalta se aude un bip. Wtf, pana la urma de ce nu va lasa cu mess-ul??? E clar, tre sa ne incarcam cartelele alea de cosmote...e un must!!! Stiu, tu la salariu...si eu...ei bine eu cand ma voi reprofila...lucru ce se va intampla in curand, sper. Dupa multe trageri de manaca si multe insistente, se pare ca nimeni nu pricepe ca eu trebuie sa imi ud boschetul de pe birou,...reusesc sa ma urnesc. Timpanul drept deja se revolta, ceva ii urla in ficati:
- Pana la urma tu nu intelegi ca este chiar ofilit si in moarte clinica demult? Arunca-l odata si treci peste??
- Nu, nu inteleg si nu, nu-l arunc, pleaca o data cu mine. Nu te pui cu oamenii incapatanati.
Bun, am lamurit si problema asta. Am iesit pe usa cladirii. Un bipait infernal...
- Da stiu, te enerveaza, cu timpul n-ai sa-l mai auzi trust me.
O invartitura de metal ca la metrou si...free willy.
- Ce facem acum?
- Simplu, n-avem bani...o luam spre casa.
Inghesuiala, fete necunoscute plictisite si obosite ce nu doresc sa imparta un drum cu tine, un trancanit de sine, multe marci pe 4 roti imprastiate pe jos si pe sinele noastre implicit, o trecere de pietoni traversata pe rosu si gata, am ajuns.
-Ai vazut ca n-a fost greu? Ti-am zis eu ca te obisnuiesti.
- Si totusi...asta a fost tot? Gata, mergem acasa?
- Pai nu ti-am spus ca n-avem bani?
- Si sala noastra de consilii, nu ti-e dor de ea?
Damn it chiar imi e...Ne scotocim bine prin buzunare...ne foim prin troleu, lovim 2 pasageri prost plasati si cand sa inchid usile, sarim! La tata care va sa zica, wtf, pana la urma trebuie sa discutam. Dupa multe insistente...cedez greu, credeti-ma, chiar si pe ultima sutime de metri, ajungem si la tata. Acolo...ei bine, acolo am revenit acasa :) locul meu, locul tau, locul amintirilor noastre? In seara asta ce problema dezbatem? Planul de afaceri e facut...tu doar prezinta-mi oferta :)
Si cand te gandesti ca drumul e trasat...boschetul e ofilit...si o luminita se intrevede...sau poate nu...Wtf, nu-ti plac tie incertitudinile? Pana la urma eu ti-am prezentat oferta, doar nu te astepti sa o si cumpar in locul tau.
- Pana la urma tu nu intelegi ca este chiar ofilit si in moarte clinica demult? Arunca-l odata si treci peste??
- Nu, nu inteleg si nu, nu-l arunc, pleaca o data cu mine. Nu te pui cu oamenii incapatanati.
Bun, am lamurit si problema asta. Am iesit pe usa cladirii. Un bipait infernal...
- Da stiu, te enerveaza, cu timpul n-ai sa-l mai auzi trust me.
O invartitura de metal ca la metrou si...free willy.
- Ce facem acum?
- Simplu, n-avem bani...o luam spre casa.
Inghesuiala, fete necunoscute plictisite si obosite ce nu doresc sa imparta un drum cu tine, un trancanit de sine, multe marci pe 4 roti imprastiate pe jos si pe sinele noastre implicit, o trecere de pietoni traversata pe rosu si gata, am ajuns.
-Ai vazut ca n-a fost greu? Ti-am zis eu ca te obisnuiesti.
- Si totusi...asta a fost tot? Gata, mergem acasa?
- Pai nu ti-am spus ca n-avem bani?
- Si sala noastra de consilii, nu ti-e dor de ea?
Damn it chiar imi e...Ne scotocim bine prin buzunare...ne foim prin troleu, lovim 2 pasageri prost plasati si cand sa inchid usile, sarim! La tata care va sa zica, wtf, pana la urma trebuie sa discutam. Dupa multe insistente...cedez greu, credeti-ma, chiar si pe ultima sutime de metri, ajungem si la tata. Acolo...ei bine, acolo am revenit acasa :) locul meu, locul tau, locul amintirilor noastre? In seara asta ce problema dezbatem? Planul de afaceri e facut...tu doar prezinta-mi oferta :)
Si cand te gandesti ca drumul e trasat...boschetul e ofilit...si o luminita se intrevede...sau poate nu...Wtf, nu-ti plac tie incertitudinile? Pana la urma eu ti-am prezentat oferta, doar nu te astepti sa o si cumpar in locul tau.
miercuri, 16 septembrie 2009
Un zambet...o amintire dintr-o benzinarie
Am o problema cu benzinariile...de fapt nu cu ele ci cu ceea ce simt atunci cand trec prin ele. Fie ca ma opresc sa pun benzina...in masina mea sau a altcuiva, fie ca ma duc sa o folosesc in scopuri "nobile" sau nu, fie ca ma scoate din impas atunci cand nici un non-stop nu este la indemana...o benzinarie e tot timpul acolo cand am nevoie de ea.
Fie ea Lukoil, Petrom sau alta firma straina, o astfel de locatie, de la o vreme, imi trezeste amintiri, ma indeamna la sentimente si ma cheama spre delectare. Ma simt bine intr-o benzinarie...e sentimentul acela placut in care sunt in mijlocul unei curse nebune din care ma opresc doar pentru o carte de vizita imbibata in combustibil si ghiftuita de tot ce am eu nevoie.
Oamenii care intra in benzinarii sunt calatori, sunt oameni care vin si pleaca, intra si ies, se folosesc de ea si dupa aia o uita pentru alta mai buna si mai aprovizionata. Cu toate acestea, sunt sigura ca fiecare dintre noi are amintiri dintr-o benzinarie. Eu am multe, multe care ma determina acum sa ii dedic si un post...
Tot timpul aceste surse de alimentare au fost acolo cand am avut nevoie de ele. Niciodata nu m-au tradat, niciodata nu m-au mintit, niciodata nu m-au amagit decat atunci probabil cand au fost in inventar. Si pana si atunci m-au avertizat, mi-au semnalat un cos de gunoi plin de mucuri de tigara care parca imi striga: ai rabdare, doar ma refac, ma aprovizionez pentru a te multumi pe tine.
Si pana la urma de ce nu le-as iubi? Ele mi-au regandit intalnirea cu sckittles, ele mi-au pastrat vie privirea atenta ce-mi semnala un zambet de starbucks...snack attack...malboro. Si pana la urma, benzinaria ma asculta atunci cand eu tac...atunci cum de tu nu poti, atunci cand eu vorbesc?
Un marlboro lights scurt, va rog.... o stella artois si un bounty! Cat face...a...nu, n-am alimentat!
Fie ea Lukoil, Petrom sau alta firma straina, o astfel de locatie, de la o vreme, imi trezeste amintiri, ma indeamna la sentimente si ma cheama spre delectare. Ma simt bine intr-o benzinarie...e sentimentul acela placut in care sunt in mijlocul unei curse nebune din care ma opresc doar pentru o carte de vizita imbibata in combustibil si ghiftuita de tot ce am eu nevoie.
Oamenii care intra in benzinarii sunt calatori, sunt oameni care vin si pleaca, intra si ies, se folosesc de ea si dupa aia o uita pentru alta mai buna si mai aprovizionata. Cu toate acestea, sunt sigura ca fiecare dintre noi are amintiri dintr-o benzinarie. Eu am multe, multe care ma determina acum sa ii dedic si un post...
Tot timpul aceste surse de alimentare au fost acolo cand am avut nevoie de ele. Niciodata nu m-au tradat, niciodata nu m-au mintit, niciodata nu m-au amagit decat atunci probabil cand au fost in inventar. Si pana si atunci m-au avertizat, mi-au semnalat un cos de gunoi plin de mucuri de tigara care parca imi striga: ai rabdare, doar ma refac, ma aprovizionez pentru a te multumi pe tine.
Si pana la urma de ce nu le-as iubi? Ele mi-au regandit intalnirea cu sckittles, ele mi-au pastrat vie privirea atenta ce-mi semnala un zambet de starbucks...snack attack...malboro. Si pana la urma, benzinaria ma asculta atunci cand eu tac...atunci cum de tu nu poti, atunci cand eu vorbesc?
Un marlboro lights scurt, va rog.... o stella artois si un bounty! Cat face...a...nu, n-am alimentat!
marți, 15 septembrie 2009
O Marti cu a happy...not end ci view
Astazi a fost o zi plina. Plina in nimicul ce s-a dovedit a fi prea-plin la final. A inceput printr-o motaiala pierduta in ganduri intr-un scaun de cinema comod si calduros si s-a terminat printr-o rasturnare de situatie in care scaunul s-a revoltat si eu m-am gasit intinsa pe podea fara gand de maine sau moment de criza.
Printre inghionteli de varsta a 3-a, trancanit de sine si talpa batatorita bine in rahat de caine m-am gandit ca aceasta Marti ar trebui sa aiba totusi o semnificatie norocoasa pentru mine. Mi-am infranat astfel pornirea-mi superstitioasa in care o pancarda mare cu "Aici nu" intampina o zi obisnuita de marti sau o data de 13 si mi-am zis: e de bine...Proasta miscare, atat de proasta incat ma gandesc serios ca acea pancarda trebuie innoita macar sa straluceasca mai bine si sa-mi orbeasca vederea atunci cand mai am astfel de porniri hedoniste.
Si totusi? Cand s-a developat filmul si cand s-a anuntat finalul cu happy-end-ul intors pe dos???? Va spun eu, undeva intre 2 si 3...si undeva intre gandul: "Acum sunt safe si bine, stiu ce fac maine...peste 3, sunt in bataia vantului, aliniata constiincios in randurile celor ce spera la mai bine cand un portofoliu nu este actualizat."
Dap, gandul a fost unul dureros si extrem de viu. Dar nu pot spune decat atat: cinema-ul astazi a pierdut personalitati marcate ce au decis sa cedeze jocul altcuiva, de ce nu as putea pierde si eu un film ce m-ar developa spre alte meleaguri mai primitoare? Pot fi productii demne de Hollywood ce starnesc lacrimi de crocodil cand vine vorba de happy-end-urile lor nominalizate la Oscar. Si totusi...the preview of a jobless view is a happy...not end...ci view!
Printre inghionteli de varsta a 3-a, trancanit de sine si talpa batatorita bine in rahat de caine m-am gandit ca aceasta Marti ar trebui sa aiba totusi o semnificatie norocoasa pentru mine. Mi-am infranat astfel pornirea-mi superstitioasa in care o pancarda mare cu "Aici nu" intampina o zi obisnuita de marti sau o data de 13 si mi-am zis: e de bine...Proasta miscare, atat de proasta incat ma gandesc serios ca acea pancarda trebuie innoita macar sa straluceasca mai bine si sa-mi orbeasca vederea atunci cand mai am astfel de porniri hedoniste.
Si totusi? Cand s-a developat filmul si cand s-a anuntat finalul cu happy-end-ul intors pe dos???? Va spun eu, undeva intre 2 si 3...si undeva intre gandul: "Acum sunt safe si bine, stiu ce fac maine...peste 3, sunt in bataia vantului, aliniata constiincios in randurile celor ce spera la mai bine cand un portofoliu nu este actualizat."
Dap, gandul a fost unul dureros si extrem de viu. Dar nu pot spune decat atat: cinema-ul astazi a pierdut personalitati marcate ce au decis sa cedeze jocul altcuiva, de ce nu as putea pierde si eu un film ce m-ar developa spre alte meleaguri mai primitoare? Pot fi productii demne de Hollywood ce starnesc lacrimi de crocodil cand vine vorba de happy-end-urile lor nominalizate la Oscar. Si totusi...the preview of a jobless view is a happy...not end...ci view!
duminică, 13 septembrie 2009
Un blog gandit pe drumul unui caine pierdut
Era frumos afara. O rasuflare adanca aducea cu ea un gand impregnat de racoarea si proaspatul unei inserari...Tocmai petrecusem cateva ore placute alaturi de cineva drag intr-un loc impanzit de amintiri si zugravit in imagini.
Ma indreptam spre casa pe acelasi drum pe care n-am cum sa-l uit. Nu de alta, dar l-am facut de atatea ori razand, plangand, ascultand muzica, gandind, dorind sa nu gandesc, visand sau pasind prin realitate. Acelasi drum, scurs de fiecare data la fel, si de atatea ori altfel.
Si cum paseam eu spre aceleasi idealuri, gandind acelasi ganduri, am vazut un caine. Unul de rasa....dar unul pierdut. Isi facea loc printre cupluri, printre familii, carucioare cu prunci, indivizi seci ce se multumesc cu o masa calda si femei ce viseaza la o masa rece si un sentiment viu.
Si cum paseam eu agale, gandindu-ma la nimic si visand nimicul am ramas cu ochii pironiti la acel caine. Nu vroia nimic, decat probabil un minut de atentie, o clipa de alintare, o fractiune de iubire...S-a uitat la mine privind intr-o parte, intrebandu-ma: "Ai ceva de spus? Zii acum, nu te mai uita in jur, ci doar spune ceva...orice care sa implice un os, o jucarie care sa ma bucure si pe mine".
N-am un os... si nici macar o jucarie desi iubesc jocul cu focul. Si probabil niciodata nu o sa-mi gasesc locul printre multimea impanzita de carucioare, familii fericite cu gand de supermarket si vis de apartamente ce stau sa rasara si garsionere ce stau sa se darame.
Stiu insa atat: ca un caine pierdut poate primi un minut de iubire ce-i recunoaste rasa si un gand batut pe un drum batatorit de sentimente poate fi impartasit aici. Lectura placuta!
Ma indreptam spre casa pe acelasi drum pe care n-am cum sa-l uit. Nu de alta, dar l-am facut de atatea ori razand, plangand, ascultand muzica, gandind, dorind sa nu gandesc, visand sau pasind prin realitate. Acelasi drum, scurs de fiecare data la fel, si de atatea ori altfel.
Si cum paseam eu spre aceleasi idealuri, gandind acelasi ganduri, am vazut un caine. Unul de rasa....dar unul pierdut. Isi facea loc printre cupluri, printre familii, carucioare cu prunci, indivizi seci ce se multumesc cu o masa calda si femei ce viseaza la o masa rece si un sentiment viu.
Si cum paseam eu agale, gandindu-ma la nimic si visand nimicul am ramas cu ochii pironiti la acel caine. Nu vroia nimic, decat probabil un minut de atentie, o clipa de alintare, o fractiune de iubire...S-a uitat la mine privind intr-o parte, intrebandu-ma: "Ai ceva de spus? Zii acum, nu te mai uita in jur, ci doar spune ceva...orice care sa implice un os, o jucarie care sa ma bucure si pe mine".
N-am un os... si nici macar o jucarie desi iubesc jocul cu focul. Si probabil niciodata nu o sa-mi gasesc locul printre multimea impanzita de carucioare, familii fericite cu gand de supermarket si vis de apartamente ce stau sa rasara si garsionere ce stau sa se darame.
Stiu insa atat: ca un caine pierdut poate primi un minut de iubire ce-i recunoaste rasa si un gand batut pe un drum batatorit de sentimente poate fi impartasit aici. Lectura placuta!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)