Sa ma plimb printr-un supermarket sau hipermarket este una dintre placerile mele. Fie el Cora, Carrefour sau Real. Trebuie sa recunosc, Real-ul imi place cel mai mult. Programul de noapte face totul.
Intru, ma uit, rascolesc rafturi...analizez produse, citesc etichete, testez oferte si sfarsesc prin a-mi lua toate prostiile din lume. Nu ca le-as dori in mod special. Probabil, imi place doar sa le arunc in cos. Ma simt ca un copil tampit caruia mama lui i-ai dat voie sa-si ia toate bomboanele si dulciurile din lume, desi stie ca dulciurile in viitor ii vor produce carii si alte neplaceri danturii...
Imi place la nebunie sa ma invart cu acel carucior mare si greu...cu rotile descentrate de fiecare data. Ma distreaza teribil sa ma lupt cu el. Ma gandesc ca este de fapt o masina pe care o conduc eu prin multimea setata pe programul „cumparaturi”.
Si tot aici, in supermarket, ador inghesuiala, pe care de altfel o urasc in toate celalalte conditii, situatii, contexte...
Cel mai mult insa iubesc sa rad in supermarket-uri si sa simt neon-ul acela puternic cum ma orbeste. Ador sa ma aventurez in cautarea lui, atunci cand se pierde in multime, atras de stralucirea raionului hi-tech sau a celui cu mirosuri culinare ce te fac sa salivezi. Fiecare trasatura, fiecare gest, fiecare miscare, impregnate adanc in imaginatia mea ma fac sa-l regasesc de fiecare data.
Iubesc recompensa pe care o primesc cand cautarea ia sfarsit. Eu il tin strans de mana, stiind ca n-am cum sa ma pierd. Nu de alta, dar ma gandesc ca poate nu are suficient loc in imaginatie pentru niste trasaturi... gesturi... miscari...
Ma linisteste insa sporovaiala de final de printre raioane. Carucioarele intinse la coada...Piuitul codului de bara si un Bounty luat la repezeala. Iesirea si mii si mii de sacose. Si stiu ca nu-i plac sacosele...
Iubesc la nebunie supermarket-urile, v-am spus? Desi acum s-au intolit cu haine de Craciun si au uitat cojile de portocala acasa. Raioanele sunt la fel, produsele si etichetele imi vorbesc aceleasi oferte, insa caruciorul mi se pare cam greu.
- Nu vrei sa-l cari tu? Eu astept afara...simt nevoia sa fumez o tigara. M-au orbit luminile astea si aerul este irespirabil. De ce Doamne iarta-ma este atat de aglomerat??? Aaa, da...am uitat, vine Decembrie...luna mea preferata...
joi, 26 noiembrie 2009
miercuri, 18 noiembrie 2009
Ganduri de tiramisu
Azi de dimineata m-am trezit cu o pofta cumplita de tiramisu. Atat de cumplita incat imi irita starea de reverie si ma facea sa bat din picior ca un diabetic ce a uitat sa-si administreze insulina. Evident ca in casa mea nu exista asa ceva..., tiramisu zic. E drept, aveam niste batoane de Bounty prin frigider. Dar pe acelea le pastrez pentru momente nostalgice pierdute intr-un trecut ce uita sa ramana in trecut. Nu era cazul...tiramisu presupune mult mai mult, e mai degraba o adunatura de mult mult bounty incununat cu za holi cofi. Nu stiu daca pricepe cineva ceva, dar pentru mine importanta unui tiramisu cam asa se descrie. Nu e ceva ce gasesti asa usor, cu una cu doua, credeti-ma...
Si cu toate astea, eu il vroiam. O nevoie imperioasa de tiramisu imi zapacea papilele gustative si nu ma lasa sa mai gandesc altceva. Sa mai mentionez ca luna era inca pe cer, ceasul groaznic de rautacios si pleopele mele teribil de sictirite de lumina artificiala a becului? Am incercat sa le mentionez asta papilelor, cine stie poate cedau prin simpatie...Fara rezultat. Domle, cand se obraznicesc nu te poti pune cu ele. N-au niciun scrupul si nu poti face altceva decat sa te supui cerintelor lor...
Asta am facut si eu. Am grabit pasul matinal, cu riscul de a-mi rupe gatul in 2 clante si un colt de pat, am luat-o la sanatoasa pe strazi, am intrebat concetatenii in stanga si dreapta unde pot sa gasesc acest deliciu culinar, am stat de vorba cu traficul rutier de prin Bucuresti, cine stie poate l-a zarit pe la semafoare...nimic. Am ajuns la serviciu nervozata si iritata: „Auzi domne, o cofetarie domne, o nenorocita de cofetarie sa nu fie deschisa la ora 6 dimineata!! Si ai zice ca e criza.”. Am pus 10 stiri si am fumat isteric 7 tigari pana mi-am dus la disperare colega de suferinta. Nu pricepea de ce eu nu-mi mai auzeam gandurile din cauza unui nenorocit de tiramisu. Ca atare a cedat psihic, ea, colega de suferinta, o data cu mine, m-a apucat de brat cu riscul de a mi-l smulge si m-a dus in cea mai apropiata cofetarie.
Intr-un sfarsit...l-am gasit. A fost dragoste la prima vedere schitata intr-un zambet dulce....Aruncandu-ma cu capul inainte cum imi sta in fire, am comandat impleticindu-ma de nerabdare, am iesit din magazin si am inceput sa infulec cu o multumire netarmuita...
La a doua inghititura insa m-am oprit. Ceva nu se potrivea, un gust nu se completa cu celalalt, un gand pufos...il simteam zgrunturos, in timp ce dulcele se finaliza intr-un amar fad si de nesuportat. „N-are acelasi gust...i-am spus inciudata. Nu are, nu pot sa cred!” Si chiar n-avea. Era sec si lipsit de pasiune. Era doar un tiramisu facut probabil in lehamite de o bucatareasa ce nu stie ce e aia dragoste. Am inghitit in sec, am luat o gura de cola si am aruncat prajitura...
Maine dimineata cand ceasul ala obraznic isi va muta acele spre cifra 5, papilele mele gustative iar or s-o ia razna. Asta fac de fiecare data si mai mult ca sigur vor fi nostalgice, dupa ce au incercat alt tiramisu incomplet. Ca atare ca am sa le tratez cu un Bounty...vor trebui si ele sa invete ca un tiramisu bun nu se gaseste asa orisicum, in orice cofetarie napadita de frustrarile unei bucatarese cu inima impietrita...De fapt nu se gaseste in nicio cofetarie punct, ci doar intr-o noapte tarzie ce uita ca becul de la lampa s-a ars.
Si cu toate astea, eu il vroiam. O nevoie imperioasa de tiramisu imi zapacea papilele gustative si nu ma lasa sa mai gandesc altceva. Sa mai mentionez ca luna era inca pe cer, ceasul groaznic de rautacios si pleopele mele teribil de sictirite de lumina artificiala a becului? Am incercat sa le mentionez asta papilelor, cine stie poate cedau prin simpatie...Fara rezultat. Domle, cand se obraznicesc nu te poti pune cu ele. N-au niciun scrupul si nu poti face altceva decat sa te supui cerintelor lor...
Asta am facut si eu. Am grabit pasul matinal, cu riscul de a-mi rupe gatul in 2 clante si un colt de pat, am luat-o la sanatoasa pe strazi, am intrebat concetatenii in stanga si dreapta unde pot sa gasesc acest deliciu culinar, am stat de vorba cu traficul rutier de prin Bucuresti, cine stie poate l-a zarit pe la semafoare...nimic. Am ajuns la serviciu nervozata si iritata: „Auzi domne, o cofetarie domne, o nenorocita de cofetarie sa nu fie deschisa la ora 6 dimineata!! Si ai zice ca e criza.”. Am pus 10 stiri si am fumat isteric 7 tigari pana mi-am dus la disperare colega de suferinta. Nu pricepea de ce eu nu-mi mai auzeam gandurile din cauza unui nenorocit de tiramisu. Ca atare a cedat psihic, ea, colega de suferinta, o data cu mine, m-a apucat de brat cu riscul de a mi-l smulge si m-a dus in cea mai apropiata cofetarie.
Intr-un sfarsit...l-am gasit. A fost dragoste la prima vedere schitata intr-un zambet dulce....Aruncandu-ma cu capul inainte cum imi sta in fire, am comandat impleticindu-ma de nerabdare, am iesit din magazin si am inceput sa infulec cu o multumire netarmuita...
La a doua inghititura insa m-am oprit. Ceva nu se potrivea, un gust nu se completa cu celalalt, un gand pufos...il simteam zgrunturos, in timp ce dulcele se finaliza intr-un amar fad si de nesuportat. „N-are acelasi gust...i-am spus inciudata. Nu are, nu pot sa cred!” Si chiar n-avea. Era sec si lipsit de pasiune. Era doar un tiramisu facut probabil in lehamite de o bucatareasa ce nu stie ce e aia dragoste. Am inghitit in sec, am luat o gura de cola si am aruncat prajitura...
Maine dimineata cand ceasul ala obraznic isi va muta acele spre cifra 5, papilele mele gustative iar or s-o ia razna. Asta fac de fiecare data si mai mult ca sigur vor fi nostalgice, dupa ce au incercat alt tiramisu incomplet. Ca atare ca am sa le tratez cu un Bounty...vor trebui si ele sa invete ca un tiramisu bun nu se gaseste asa orisicum, in orice cofetarie napadita de frustrarile unei bucatarese cu inima impietrita...De fapt nu se gaseste in nicio cofetarie punct, ci doar intr-o noapte tarzie ce uita ca becul de la lampa s-a ars.
duminică, 8 noiembrie 2009
Un aparat de fotografiat intr-o vitrina
Cand eram mica eram indragostita de un aparat de fotografiat de jucarie. Imita perfect unul adevarat si improsca si cu apa atunci cand incercai sa faci poze. Ma amuza teribil. Era in vitrina, il vedeam in fiecare zi cand veneam de la scoala cu gulerul uniformei deranjat si cu cerneala pictata pe degetele ce se tineau strans de mana bunicii. Niciodata nu am spus ca-l vreau...doar ma uitam cu fascinatie in vitrina ce nu vroia sa schimbe decorul. Oare de ce nimeni nu-l cumpara??? Nu observau ce frumos si deosebit era?
In fiecare zi cand il vedeam inca acolo imi imagineam cum vanzatoarea refuza sa-l dea pentru ca imi era sortit mie. Pana intr-o zi cand nu l-am mai vazut. Nu vreti sa stiti prin ce drame am trecut. Refuzam pur si simplu sa cred ca-l pierdusem si ca totul fusese doar o iluzie egoista gandind ca-mi apartine. Pana la urma fiecare copil avea dreptul sa mi-l ia, nu? Sau poate nu....
Era ziua mea...total inoportuna ca intotdeauna. Intr-un moment in care doar imi doream sa uit ca m –am nascut fix atunci, bunica mea a venit la mine cu un cadou frumos impachetat. Cu nervi si furie, convinsa fiind ca dau peste o alta pereche de sosete crosetate, am smuls funda frumos aranjata. N-am dat peste soseste cum era de asteptat, desi picioarele mele inghetate de frigul iernii isi cereau drepturile. Am dat in schimb peste aparatul de fotografiat. Mirosea a nou si trona tantos in cutia smulsa de frustrari. E adevarat, picioarele imi erau inghetate in continuare. Insa eu nu mai simteam, sufletul imi era orbit de blitz-urile unor fotografii ce surprindeau emotii.
Timpul a trecut si aparatele au fost inlocuite cu procesori plini de rami ce iau mintile copiilor avizi de jocurile 3D. Vanzatoarea si-a schimbat obiceiurile si nu mai pleaca privirea la ochii tacuti si plini de dorinta. Acum prefera sa priveasca facturi, cuvinte, aprobari si bani.
Deunazi cineva mi-a povestit de compromisul perfect. Un concept pe care il consideram stupid si superficial. Dar pe care toti cauta sa-l serveasca in ultimul timp. Ce implica acesta? Pai cica presupune liniste si aduce comoditatea. Vine la pachet cu puterea de a anihila simturile si dezvolta imunitatea. Te instruieste pentru un tot colectiv si iti sterge trasaturile trasate de personalitate. In cateva cuvinte, cica iti face bine. Te fereste de golul pe care il simti atunci cand aparatul tau a fost vandut. O reclama buna, nu, avand in vedere ca aparatul a fost inlocuit de procesor? Nu-i asa ca parca nu mai simti durerea pierderii si tinzi spre compromisul perfect? Tot ce e posibil...
Sunt unii insa care nu vor sa uite obiectul din vitrina si chiar daca butonul de declansare se invecheste si isi pierde din dexteritate continua sa apese pe el pana cand momentul va fi imortalizat. Sunt altii care asteapta doar ca procesorul sa-i upragedeze. Cei mai multi insa vor acel compromis perfect si prefera sa faca comanda online a celor doua.
Poti sa-ti doresti ceva cu ardoare si sa taci. Poti sa alegi sa o spui si sa-i lasi pe altii sa se compromita. Who knows, eu o sa las aparatul sa-si faca treaba. "O poza te rog, neaparat cand privesc acea trapa deschisa. Daca ma gasesti cu gura inchisa, fa-o tu sa schiteze vocale. Nu uita sa-mi amintesti ca acum procesorii nu mai ghicesc gandurile si nici nu mai analizeaza dorintele, prefera varianta scurta: o comanda online. Ca atare, invata-ma tu si ajuta-ma sa dau click!"
In fiecare zi cand il vedeam inca acolo imi imagineam cum vanzatoarea refuza sa-l dea pentru ca imi era sortit mie. Pana intr-o zi cand nu l-am mai vazut. Nu vreti sa stiti prin ce drame am trecut. Refuzam pur si simplu sa cred ca-l pierdusem si ca totul fusese doar o iluzie egoista gandind ca-mi apartine. Pana la urma fiecare copil avea dreptul sa mi-l ia, nu? Sau poate nu....
Era ziua mea...total inoportuna ca intotdeauna. Intr-un moment in care doar imi doream sa uit ca m –am nascut fix atunci, bunica mea a venit la mine cu un cadou frumos impachetat. Cu nervi si furie, convinsa fiind ca dau peste o alta pereche de sosete crosetate, am smuls funda frumos aranjata. N-am dat peste soseste cum era de asteptat, desi picioarele mele inghetate de frigul iernii isi cereau drepturile. Am dat in schimb peste aparatul de fotografiat. Mirosea a nou si trona tantos in cutia smulsa de frustrari. E adevarat, picioarele imi erau inghetate in continuare. Insa eu nu mai simteam, sufletul imi era orbit de blitz-urile unor fotografii ce surprindeau emotii.
Timpul a trecut si aparatele au fost inlocuite cu procesori plini de rami ce iau mintile copiilor avizi de jocurile 3D. Vanzatoarea si-a schimbat obiceiurile si nu mai pleaca privirea la ochii tacuti si plini de dorinta. Acum prefera sa priveasca facturi, cuvinte, aprobari si bani.
Deunazi cineva mi-a povestit de compromisul perfect. Un concept pe care il consideram stupid si superficial. Dar pe care toti cauta sa-l serveasca in ultimul timp. Ce implica acesta? Pai cica presupune liniste si aduce comoditatea. Vine la pachet cu puterea de a anihila simturile si dezvolta imunitatea. Te instruieste pentru un tot colectiv si iti sterge trasaturile trasate de personalitate. In cateva cuvinte, cica iti face bine. Te fereste de golul pe care il simti atunci cand aparatul tau a fost vandut. O reclama buna, nu, avand in vedere ca aparatul a fost inlocuit de procesor? Nu-i asa ca parca nu mai simti durerea pierderii si tinzi spre compromisul perfect? Tot ce e posibil...
Sunt unii insa care nu vor sa uite obiectul din vitrina si chiar daca butonul de declansare se invecheste si isi pierde din dexteritate continua sa apese pe el pana cand momentul va fi imortalizat. Sunt altii care asteapta doar ca procesorul sa-i upragedeze. Cei mai multi insa vor acel compromis perfect si prefera sa faca comanda online a celor doua.
Poti sa-ti doresti ceva cu ardoare si sa taci. Poti sa alegi sa o spui si sa-i lasi pe altii sa se compromita. Who knows, eu o sa las aparatul sa-si faca treaba. "O poza te rog, neaparat cand privesc acea trapa deschisa. Daca ma gasesti cu gura inchisa, fa-o tu sa schiteze vocale. Nu uita sa-mi amintesti ca acum procesorii nu mai ghicesc gandurile si nici nu mai analizeaza dorintele, prefera varianta scurta: o comanda online. Ca atare, invata-ma tu si ajuta-ma sa dau click!"
marți, 3 noiembrie 2009
O fetita in tramvai
Un moment si nimic mai mult. Pana la urma din asta e facuta viata. Din momente pe care le simti si pe care le duci la capat cu bine sau nu...De multe ori m-am gandit ca daca as fi spus altceva, lucrurile ar fi stat altfel. Cu toate astea, momentul e trecut, cuvintele au fost spuse, concluziile au fost trase. Sa incerci sa repari ceva? Inutil...Se pare ca oricat te-ai chinui, n-ai nicio sansa sa stergi din mintea celuilalt un cuvant prost spus....
Un tramvai isi duce viata mai departe si niste ganduri se pierd in nebuloase greu de elucidat. Bine antrenate in mersul sinelor, o mama si o fetita. Are codite, o palarie ce-i deranjeaza privirea si obrajii rosii de frig. Mama o tine strans, cu mainile inclestate de ale ei incat sangele cu greu isi duce mersul. La un moment dat, palaria isi pierde punctul de sprijin si acopera cu totul chipul.
Degeaba incearca sa se desprinda de orbire, nu poate doar cu o mana. Se retrage, se smuceste. Nimic. Un gand este absorbit in griji si nu vede in jur. Pana la un moment dat cand o expresie explodeaza. “Da-mi drumul, lasa-ma in pace!!”. Pur si simplu a urlat. Un urlet pe care il simti atat de puternic incat ai impresia ca sinele se sperie si isi arunca incarcatura ce le ingreuneaza.
Atunci am simtit privirea mamei... plina, profunda, solemna. Nu stie ce se intampla si nici motivatia excesului de zel simtit de copila. Este doar jignita. O smuceste bine si ii explica in urmatoarea jumatate de ora cum nu este politicos sa ai astfel de iesiri in public. Eticheta pana la urma este totul. Nu cauta sa inteleaga motiviatia acelei iesiri si nici sa dea importanta detaliilor din jurul ei. Doar o alta revolta de-a fiicei sale catalizata de conotatiile unei obraznicii iesite din comun.
Probabil un “mama, da-mi drumul putin la mana ca ma deranjeaza palaria”, ar fi rezolvat totul. Cam greu insa sa vezi lucrurile asa la 10 ani. E greu la 25, daramite atunci.
Si pana la urma ce a facut-o pe aceea copila sa tipe in mijlocul tramvaiului? Mai multe palarii cazute pe ochi trecute cu vederea pana atunci? Posibil. O privire materna implacabila nu lasa insa loc de vindecarii.
Si pana la urma cand un gest trecut nu alege sa fie reparat, ce faci? Tot timpul vei simti nevoia sa aranjezi o palarie ce sta intr-o parte. Ulterior insa te gandesti ca o vorba aruncata in vant nu va putea niciodata inlatura un gest simplu construit sa corecteze o pozitie....
Tramvaiul a inchis usile si la urmatoarea statie stii ca vei cobori. Un gand absorbit de griji nu-ti da voie sa ierti si sa ceri reparatii...poate doar daune. Smucesti un copil si speri ca atunci cand pasesti treptele, o frustare de-a ta nu va desena vreun rid ce se poate observa pe chipul tau implacabil. Pana la urma totul tine de eticheta.
Un tramvai isi duce viata mai departe si niste ganduri se pierd in nebuloase greu de elucidat. Bine antrenate in mersul sinelor, o mama si o fetita. Are codite, o palarie ce-i deranjeaza privirea si obrajii rosii de frig. Mama o tine strans, cu mainile inclestate de ale ei incat sangele cu greu isi duce mersul. La un moment dat, palaria isi pierde punctul de sprijin si acopera cu totul chipul.
Degeaba incearca sa se desprinda de orbire, nu poate doar cu o mana. Se retrage, se smuceste. Nimic. Un gand este absorbit in griji si nu vede in jur. Pana la un moment dat cand o expresie explodeaza. “Da-mi drumul, lasa-ma in pace!!”. Pur si simplu a urlat. Un urlet pe care il simti atat de puternic incat ai impresia ca sinele se sperie si isi arunca incarcatura ce le ingreuneaza.
Atunci am simtit privirea mamei... plina, profunda, solemna. Nu stie ce se intampla si nici motivatia excesului de zel simtit de copila. Este doar jignita. O smuceste bine si ii explica in urmatoarea jumatate de ora cum nu este politicos sa ai astfel de iesiri in public. Eticheta pana la urma este totul. Nu cauta sa inteleaga motiviatia acelei iesiri si nici sa dea importanta detaliilor din jurul ei. Doar o alta revolta de-a fiicei sale catalizata de conotatiile unei obraznicii iesite din comun.
Probabil un “mama, da-mi drumul putin la mana ca ma deranjeaza palaria”, ar fi rezolvat totul. Cam greu insa sa vezi lucrurile asa la 10 ani. E greu la 25, daramite atunci.
Si pana la urma ce a facut-o pe aceea copila sa tipe in mijlocul tramvaiului? Mai multe palarii cazute pe ochi trecute cu vederea pana atunci? Posibil. O privire materna implacabila nu lasa insa loc de vindecarii.
Si pana la urma cand un gest trecut nu alege sa fie reparat, ce faci? Tot timpul vei simti nevoia sa aranjezi o palarie ce sta intr-o parte. Ulterior insa te gandesti ca o vorba aruncata in vant nu va putea niciodata inlatura un gest simplu construit sa corecteze o pozitie....
Tramvaiul a inchis usile si la urmatoarea statie stii ca vei cobori. Un gand absorbit de griji nu-ti da voie sa ierti si sa ceri reparatii...poate doar daune. Smucesti un copil si speri ca atunci cand pasesti treptele, o frustare de-a ta nu va desena vreun rid ce se poate observa pe chipul tau implacabil. Pana la urma totul tine de eticheta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)