Vreau sa plec...departe daca se poate

Vreau sa plec...cat mai repede si cat mai departe posibil. Nu stiu unde, dar probabil ca nici nu vreau sa stiu...Trebuie doar sa fie noua locatia...Un nou vis...o alta idee.

Nu stiu de ce, dar in ultimul timp ma gandesc prea mult la calatorii. Inchid ochii si cat ai clipi ma trezesc in cu totul alta locatie. Fie ca sunt in fata calculatorului, in statie la 34, in pat sau la masa cu un suc in fata, intr-o clipa apar acele drumuri...acel soare si acele ziduri inconjurate de ape...Ma obosesc si imi iau si ultima farama de energie doar ca sa le vizualizez. Ma irita prea mult soarele de pe acele drumuri si urmele lasate de ape pe ziduri. Un sentiment total inconfortabil de altfel.

Tocmai de aceea zic: Gata, este nevoie de un nou loc. Unul necunoscut, inocent si fara trecut, cu imprejurimi nestiute si localnici straini. Fara golul lasat in urma de un zid mucegait si fara discomfortul unor ochi stransi ce nu mai suporta soarele....

Vreau sa nu ma mai cunoasca nimeni si sa nu mai cunosc pe nimeni. Sa nu trebuiasca sa vorbesc politicos atunci cand vreau doar sa tac si sa privesc zidul si sa nu mai afisez acel zambet fals atunci cand lumina soarelui ma orbeste...

Vreau doar muzica italiana pe meleaguri straine de Italia, un soare negandit in termeni englezesti si un dialect necunoscut mie care sa nu-mi mai dea voie sa interpretez. Nu mai vreau sa rulez scenarii. Am obosit si vreau doar sa stau intinsa pe o pajiste cu iarba noua, cu un vant din viitor si cu un fosnet poliglot si de neinteles. Vreau sa tac si sa uit, sa nu mai stiu si sa prevad. Sa anticipez cand iarba isi pierde culoarea si imi cere sa ma ridic si sa plec si sa nu mai simt amorteala acea apasatoare atunci cand intorc spatele si ma indepartez.

Vreau doar sa stiu ca vor mai exista si alte calatorii...locatii si noi aventuri...Sa nu mai gandesc in termeni finali si sa nu mai simt incertitudine.

Si vreau piesa asta...desi nu o inteleg. Cred ca am nevoie si de un translator...

Nu Paula draga nu poti da timpul inapoi...

Ok...am auzit piesa asta de prea multe ori in ultimul timp ca sa pot sa o las sa treaca asa cu una cu doua...kiss fm, radio 21, magic fm...puii mei se pare ca toti o au. Ar trebui sa ma invat minte o data si-o data sa nu mai ascult nici radio-ul. Cred ca o simfonica m-ar prinde mai bine...

Revenind insa la piesa: clipul ar fi superb daca n-ar fi tanti Paula prin peisaj...cat despre versuri, nu spun decat atat: Nu draga mea, chiar NU POTI DA TIMPUL INAPOI si este chiar trist sa iubesti amintiri...mai ales daca vin din Venetia. Gata...acum ca am zis-o, ma simt mai bine :) Enjoy the song...it`s really a nice one if you know what it means...

Stii, e ca atunci cand...

Stii...e ca atunci cand te duci prin parc toamna tarziu si vrei sa gasesti pe banca praful unei raze de soare dar dai peste o frunza ce se rupe din inchieturi...Sau ca atunci cand pasesti prin ploaie pe asfalt si te astepti sa te gadile in talpa un nisip ametit de vara, dar te lovesti de fapt de betoane...

Uneori te gandesti ca traiesti pur si simplu intre anotimpuri si nu reusesti sub nicio forma sa poposesti in vreunul. Iti treci mana prin par iritata de concluzia la care ai ajuns si-l simti cand prea lung, cand prea scurt...proportile vin si pleaca si tu nu le poti opri locului.

Te uiti atenta la reflexia din oglinda retrovizoare si vezi aceea trasatura puternica ce se zbate slabita intre cutele adanci de riduri. In momentul acela tanjesti dupa personalitatea ta de alaltaieri. Dar nimeni nu ti-o poate da...a furat-o ziua de ieri si si pe tine te tine legata ziua de azi.

Inciudata iti spui ca nimic nu s-a schimbat, dar constati cu stupoare ca trecatorii de pe langa tine nu mai sunt aceiasi. Tu te crezi la fel...dar lungimea parului te tradeaza si cutele acelea iti descriu prezentul. Atunci te cauti disperata in trecut dar observi ca si el s-a schimbat...Ploaia l-a spalat si acum asteapta sa se usuce.

Aceasta constatare te frustreaza probabil cel mai mult. Pana la urma tu unde ai fost in tot acest timp?? Te enerveaza sa stii ca trecatorii aia si-au derulatat deja toate peisajele in timp ce tu ai asteptat ca tampita sa ti se developeze proiectia aceea invechita, deja rupta de la atata rulat in gol.

Incepi sa te panichezi si decizi in graba ca este momentul sa te aliniezi si tu in rand cu trecatorii. Poate ei stiu drumul. Te chinui sa-ti reglezi mersul cu al lor, dar te incurca dezacordurile. Obosesti, constienta fiind ca nu poti tine pasul. Cu toate astea alergi ca bezmetica uitand sa mai respiri. Gandul ca ai putea ramane din nou singura simtind durerea acelei personalitati pierdute...te inlemneste pur si simplu...

Intr-un final iti pierzi suflul de tot si te supui dorintei fizice de a sta jos. Cauti o banca din parc in speranta ca va alunga oboseala...Raza de soare a apus demult si tu te asezi cu grija, de frica sa nu deranjezi frunza rupta din incheieturi... Te uiti la ea cu atentie si incepi sa o apostrofezi cu blandete: „Saraca de tine...nici tu nu stii ca azi e azi si nu alaltaieri, nu-i asa?”