Stii, e ca atunci cand...

Stii...e ca atunci cand te duci prin parc toamna tarziu si vrei sa gasesti pe banca praful unei raze de soare dar dai peste o frunza ce se rupe din inchieturi...Sau ca atunci cand pasesti prin ploaie pe asfalt si te astepti sa te gadile in talpa un nisip ametit de vara, dar te lovesti de fapt de betoane...

Uneori te gandesti ca traiesti pur si simplu intre anotimpuri si nu reusesti sub nicio forma sa poposesti in vreunul. Iti treci mana prin par iritata de concluzia la care ai ajuns si-l simti cand prea lung, cand prea scurt...proportile vin si pleaca si tu nu le poti opri locului.

Te uiti atenta la reflexia din oglinda retrovizoare si vezi aceea trasatura puternica ce se zbate slabita intre cutele adanci de riduri. In momentul acela tanjesti dupa personalitatea ta de alaltaieri. Dar nimeni nu ti-o poate da...a furat-o ziua de ieri si si pe tine te tine legata ziua de azi.

Inciudata iti spui ca nimic nu s-a schimbat, dar constati cu stupoare ca trecatorii de pe langa tine nu mai sunt aceiasi. Tu te crezi la fel...dar lungimea parului te tradeaza si cutele acelea iti descriu prezentul. Atunci te cauti disperata in trecut dar observi ca si el s-a schimbat...Ploaia l-a spalat si acum asteapta sa se usuce.

Aceasta constatare te frustreaza probabil cel mai mult. Pana la urma tu unde ai fost in tot acest timp?? Te enerveaza sa stii ca trecatorii aia si-au derulatat deja toate peisajele in timp ce tu ai asteptat ca tampita sa ti se developeze proiectia aceea invechita, deja rupta de la atata rulat in gol.

Incepi sa te panichezi si decizi in graba ca este momentul sa te aliniezi si tu in rand cu trecatorii. Poate ei stiu drumul. Te chinui sa-ti reglezi mersul cu al lor, dar te incurca dezacordurile. Obosesti, constienta fiind ca nu poti tine pasul. Cu toate astea alergi ca bezmetica uitand sa mai respiri. Gandul ca ai putea ramane din nou singura simtind durerea acelei personalitati pierdute...te inlemneste pur si simplu...

Intr-un final iti pierzi suflul de tot si te supui dorintei fizice de a sta jos. Cauti o banca din parc in speranta ca va alunga oboseala...Raza de soare a apus demult si tu te asezi cu grija, de frica sa nu deranjezi frunza rupta din incheieturi... Te uiti la ea cu atentie si incepi sa o apostrofezi cu blandete: „Saraca de tine...nici tu nu stii ca azi e azi si nu alaltaieri, nu-i asa?”