Cand eram mica eram indragostita de un aparat de fotografiat de jucarie. Imita perfect unul adevarat si improsca si cu apa atunci cand incercai sa faci poze. Ma amuza teribil. Era in vitrina, il vedeam in fiecare zi cand veneam de la scoala cu gulerul uniformei deranjat si cu cerneala pictata pe degetele ce se tineau strans de mana bunicii. Niciodata nu am spus ca-l vreau...doar ma uitam cu fascinatie in vitrina ce nu vroia sa schimbe decorul. Oare de ce nimeni nu-l cumpara??? Nu observau ce frumos si deosebit era?
In fiecare zi cand il vedeam inca acolo imi imagineam cum vanzatoarea refuza sa-l dea pentru ca imi era sortit mie. Pana intr-o zi cand nu l-am mai vazut. Nu vreti sa stiti prin ce drame am trecut. Refuzam pur si simplu sa cred ca-l pierdusem si ca totul fusese doar o iluzie egoista gandind ca-mi apartine. Pana la urma fiecare copil avea dreptul sa mi-l ia, nu? Sau poate nu....
Era ziua mea...total inoportuna ca intotdeauna. Intr-un moment in care doar imi doream sa uit ca m –am nascut fix atunci, bunica mea a venit la mine cu un cadou frumos impachetat. Cu nervi si furie, convinsa fiind ca dau peste o alta pereche de sosete crosetate, am smuls funda frumos aranjata. N-am dat peste soseste cum era de asteptat, desi picioarele mele inghetate de frigul iernii isi cereau drepturile. Am dat in schimb peste aparatul de fotografiat. Mirosea a nou si trona tantos in cutia smulsa de frustrari. E adevarat, picioarele imi erau inghetate in continuare. Insa eu nu mai simteam, sufletul imi era orbit de blitz-urile unor fotografii ce surprindeau emotii.
Timpul a trecut si aparatele au fost inlocuite cu procesori plini de rami ce iau mintile copiilor avizi de jocurile 3D. Vanzatoarea si-a schimbat obiceiurile si nu mai pleaca privirea la ochii tacuti si plini de dorinta. Acum prefera sa priveasca facturi, cuvinte, aprobari si bani.
Deunazi cineva mi-a povestit de compromisul perfect. Un concept pe care il consideram stupid si superficial. Dar pe care toti cauta sa-l serveasca in ultimul timp. Ce implica acesta? Pai cica presupune liniste si aduce comoditatea. Vine la pachet cu puterea de a anihila simturile si dezvolta imunitatea. Te instruieste pentru un tot colectiv si iti sterge trasaturile trasate de personalitate. In cateva cuvinte, cica iti face bine. Te fereste de golul pe care il simti atunci cand aparatul tau a fost vandut. O reclama buna, nu, avand in vedere ca aparatul a fost inlocuit de procesor? Nu-i asa ca parca nu mai simti durerea pierderii si tinzi spre compromisul perfect? Tot ce e posibil...
Sunt unii insa care nu vor sa uite obiectul din vitrina si chiar daca butonul de declansare se invecheste si isi pierde din dexteritate continua sa apese pe el pana cand momentul va fi imortalizat. Sunt altii care asteapta doar ca procesorul sa-i upragedeze. Cei mai multi insa vor acel compromis perfect si prefera sa faca comanda online a celor doua.
Poti sa-ti doresti ceva cu ardoare si sa taci. Poti sa alegi sa o spui si sa-i lasi pe altii sa se compromita. Who knows, eu o sa las aparatul sa-si faca treaba. "O poza te rog, neaparat cand privesc acea trapa deschisa. Daca ma gasesti cu gura inchisa, fa-o tu sa schiteze vocale. Nu uita sa-mi amintesti ca acum procesorii nu mai ghicesc gandurile si nici nu mai analizeaza dorintele, prefera varianta scurta: o comanda online. Ca atare, invata-ma tu si ajuta-ma sa dau click!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu