Un moment si nimic mai mult. Pana la urma din asta e facuta viata. Din momente pe care le simti si pe care le duci la capat cu bine sau nu...De multe ori m-am gandit ca daca as fi spus altceva, lucrurile ar fi stat altfel. Cu toate astea, momentul e trecut, cuvintele au fost spuse, concluziile au fost trase. Sa incerci sa repari ceva? Inutil...Se pare ca oricat te-ai chinui, n-ai nicio sansa sa stergi din mintea celuilalt un cuvant prost spus....
Un tramvai isi duce viata mai departe si niste ganduri se pierd in nebuloase greu de elucidat. Bine antrenate in mersul sinelor, o mama si o fetita. Are codite, o palarie ce-i deranjeaza privirea si obrajii rosii de frig. Mama o tine strans, cu mainile inclestate de ale ei incat sangele cu greu isi duce mersul. La un moment dat, palaria isi pierde punctul de sprijin si acopera cu totul chipul.
Degeaba incearca sa se desprinda de orbire, nu poate doar cu o mana. Se retrage, se smuceste. Nimic. Un gand este absorbit in griji si nu vede in jur. Pana la un moment dat cand o expresie explodeaza. “Da-mi drumul, lasa-ma in pace!!”. Pur si simplu a urlat. Un urlet pe care il simti atat de puternic incat ai impresia ca sinele se sperie si isi arunca incarcatura ce le ingreuneaza.
Atunci am simtit privirea mamei... plina, profunda, solemna. Nu stie ce se intampla si nici motivatia excesului de zel simtit de copila. Este doar jignita. O smuceste bine si ii explica in urmatoarea jumatate de ora cum nu este politicos sa ai astfel de iesiri in public. Eticheta pana la urma este totul. Nu cauta sa inteleaga motiviatia acelei iesiri si nici sa dea importanta detaliilor din jurul ei. Doar o alta revolta de-a fiicei sale catalizata de conotatiile unei obraznicii iesite din comun.
Probabil un “mama, da-mi drumul putin la mana ca ma deranjeaza palaria”, ar fi rezolvat totul. Cam greu insa sa vezi lucrurile asa la 10 ani. E greu la 25, daramite atunci.
Si pana la urma ce a facut-o pe aceea copila sa tipe in mijlocul tramvaiului? Mai multe palarii cazute pe ochi trecute cu vederea pana atunci? Posibil. O privire materna implacabila nu lasa insa loc de vindecarii.
Si pana la urma cand un gest trecut nu alege sa fie reparat, ce faci? Tot timpul vei simti nevoia sa aranjezi o palarie ce sta intr-o parte. Ulterior insa te gandesti ca o vorba aruncata in vant nu va putea niciodata inlatura un gest simplu construit sa corecteze o pozitie....
Tramvaiul a inchis usile si la urmatoarea statie stii ca vei cobori. Un gand absorbit de griji nu-ti da voie sa ierti si sa ceri reparatii...poate doar daune. Smucesti un copil si speri ca atunci cand pasesti treptele, o frustare de-a ta nu va desena vreun rid ce se poate observa pe chipul tau implacabil. Pana la urma totul tine de eticheta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu