Inlocuiesc un dinte...elimin o problema

Astazi mi s-a spart un dinte...brusc si dintr-o data...de fapt nu tot, ci doar o bucatica mica. Dar totusi, mi s-a spart un dinte si... in socul in care ma pozitionam mi-am spus imediat: „E clar, sfarsitul imi e aproape”. Evident ca m-au apucat depresiile instant si am inceput sa-mi sun toate cunostiintele care ar putea avea si cea mai vaga legatura cu minunatul domeniu numit „Stomatologie”...Cu ce m-am ales? Pai, de la sfaturi pertinente pana la pareri hilare si absurde, am reusit sa colectez 4 idei mari si late:

1. Ori ma duc de urgenta la un stomatolog si termin odata cu prostiile;
2. Ori renunt la cofi si la cola...sure... and pigs flies;
3. Ori iau o ata si o infing o data in dintele avariat, o data intr-o clanta si trag...auch;
4. Ori, astept sa mor....doh!!

Daca as alege varianta 1 as zice ca am luat o decizie matura si m-as pupa pe ambii obrajori mandra foc de intelepciunea mea. Dar, aici am avea o problema si inca una mare: URASC DENTISTII. De altfel, cred ca acesta este si unul dintre motivele pentru care au inceput sa-mi cada...nu dentistii, ci dintii. Am avut o serie de traume in copilarie care m-au determinat sa nu mai calc vreodata cu inima impacata intr-un astfel de cabinet al torturilor. Nici vesnicul „hai pisicutza ca ma opresc eu cand zici tu Auuu” nici toate bomboanele, rasfaturile si recompensele din lume nu m-ar mai determina sa ma intorc.

Daca as alege varianta a 2-a insa, ar insemna sa-mi daram toate principiile mele cofeinologice cladite cu atata migala in timp si sa ma resetez. Ar fi trist...m-as simti nevoita sa ma iau la tranta cu subconstientul si la palme cu personalitatea. Psihicul meu s-ar deregla total si as suferi un dezechilibru metal lamentabil. M-as vedea nevoita sa vizitez un cabinet psihologic si ar fi chiar dureros pe vremurile astea de criza.

In schimb, daca as alege varianta a 3-a ar insemna sa fiu pur si simplu „retard”...si chiar daca mintea mea ar prezenta aspecte caracteristice primilor trei ani din viata, sunt absolut sigura ca maturitatea dintilor mei s-ar revolta la auzul unor asemenea vesti si durerea as resimti-o tot eu.

Insa, daca as opta pentru varianta a 4-a ar trebui ori sa-mi repar dintii undeva prin 2012 (cica atunci se intampla o chestie feng-shui in masa) ori peste 60 ani (ce vreti, mintile rebele traiesc mult) ori niciodata...testand statistica probabilitatilor absurde, o caramida mi-ar cadea in cap intre timp si as muri pe loc inainte sa apuc sa-mi repar dintii.

Si pana la urma, ce as putea alege? Binenteles ca varianta pe care o urasc cel mai mult, si anume, aceea de a ma duce intr-un final la afurisitul ala de dentist. Aici, ca o mica paranteza, tin sa mentinonez ca in cugetul meu foarte simtitor in ultimul timp de altfel, am observat ca intotdeauna cand am mai multe variante de raspuns, tind sa o aleg pe aceea care imi displace mie cel mai mult....Ca atare, cu un „Bla” serios in varful buzelor inchei aceasta paranteza si imi definitivez pozitia: da, ma duc cu stres, dureri si bombaneli la un dentist sa-mi inlocuiesc odata dintele ala afurisit cu unul nou...

Si ca un scurt PS tin sa ma mentionez ca, in ultimul timp, behind me, se tot inlocuiesc diverse chestii cum ar fi masini uzate cu unele noi si frumoase, servicii proaste cu proiecte de viitor, chestii trecute si ingropate cu feeling-uri de moment si alte dude. Pai daca asa stau lucrurile si tot omu se pune pe inlocuit, de ce sa nu o fac si eu? Pana la urma, totul tine de comfort, nu?

Obiecte, imagini si vederi de ansamblu...

In seara asta m-am hotarat sa-mi fie dor...si nu de ganduri, nici idei sau cuvinte ci de obiecte, imagini si vederi de ansamblu...Care este ordinea lor, nici eu n-o stiu...sunt prea multe. Tot ce am inteles insa este ca vor cu tot dinadinsul sa-mi tulbure gandurile, ideile si implicit cuvintele. Astfel ca, astazi prefer sa fiu slaba si sa ma las in voia lor...

Deci, de ce imi este mie dor acum? De multe...dar am sa incerc totusi sa sintetizez doar cateva...

Imi e dor de o cafea varsata pe un pulover de lana, blugi si implicit un scaun din dreapta...o privire infuriata si o tapitarie stricata.

Imi e dor de opriri dese in benzinarii si ravasitul unor rafturi cu CD-uri...Oldies-ul a castigat intotdeauna precum si revistele Glamour recitate intr-o serie de drifturi periculoase si un soare orbitor.

Imi e dor de hartile mult prea complexe pentru o minte ce a terminat Filologia...totusi sa urmaresti cu degetelul aceea linie serpuita este o problema complicata pentru o umanista.

Imi e dor de o sampanie pentru cei ce conduc, pahare cu Tweety, o briosa si nasul rosu al lui Rudolph.

Imi e dor de frig...si nu de cel de acum, mult prea apatic si anost...ci de acel frig care desi il simti pana in maduva oaselor iti face bine, atata vreme cat stii ca ai pe tine o patura ce lasa scame rosii pe haine.

Imi e dor de un ren imbracat „cool” cu inscriptii copilaroase pe t-shirt si de sarmale si haribo pe care acum sigur le-as manca si la 1 noaptea fara teama ca imi stric schadule-ul meu ce implica ore fixe.

Imi e dor de un zambet...de fapt de mai multe si mai ales de acelea perfecte ce transmit cuvinte si idei.

Imi e dor de beculete, miros de brad, cadouri si Craciun...si imi e dor sa-mi doresc Craciunul.

Imi e dor de munti si dealuri, soare si semne rutiere greu de descifrat si de scotocitul de maruntis prin buzunare in fata unei bariere stricte in reguli.

Imi e dor de un joc de cuvinte, play-ul unui casetofon si niste sandvisuri straine...si mai ales de Speed si flick-flack-urile de rigoare...de canalele inundate de apa si detaliile arhitectonice de pe niste ziduri vechi...o fortareata si un castel cu nume pretentios, galerii si magazine fitoase.

Si imi e dor de urmele lasate de tocurile cui pe o patura de zapada neinvitata, de un ceas tarziu, felinarul cald al fumatorilor, un zgomot festiv si mult confetti...

Si poate de un pilot, un copilot si un drum...

M-a obosit oboseala...

Pana la urma a venit si momentul asta...

S-a intrezarit intai timid...cu mici revolte si stari de stres si a continuat cu o dorinta acuta de somn si ameteala...

M-am acomodat insa cu prezenta ei si ei ii placea, doar se simtea dorita si astfel motivata. Cu timpul insa a ajuns depresiva si din ce in ce mai inversunata sa-mi faca mie zile amare...Iar acum pur si simplu ma domina si nimic mai mult. Este plictisita si sictirita sa ma tot domine dar nu se poate opri aici si asta pentru ca are un sentiment de posesie al dracu de incapatanat. Prefera in schimb sa-mi invadeze toate circumvolutiunile din sistem si sa mi-l adoarma pe termen nedefinit fara sa se caiasca in vreun fel sau altul...

Primele care au cedat au fost pleoapele. Saracele, au luptat din greu sa-si mentina o pozitie verticala...dar cand fortele nu sunt egale, sansele sunt aproape nule, nu?

Ulterior a trecut la un alt segment, semnalandu-si prezenta de data aceasta printr-un servet de bucatarie uitat de bunavoie in frigider si o scrumiera aruncata cu totul la gunoi. Si-a definitivat intentiile printr-un gust insipid de cafea si mi-a dispersat o parte din materia cenusie.

In timp, ideile mele au fost vanturate fara pic de compatimire intelectuala si gandurile, iscodite si pornite unul impotriva celuilalt. Cand mi-au sangerat si cuvintele insa, am plans. Pana la urma ce sunt eu daca le pierd si pe ele? Un contur si nimic mai mult...

Dar de ce as plange cand bateriile sunt consumate si motivatia de a mai cumpara altele, trimisa undeva in exil??...

...pana acum iubeam prezenta ei in viata mea. Imi dadea sentimentul prestigiului si al utilitatii...Acum insa doar ma oboseste...Ma oboseste oboseala si cel mai mult ma oboseste sa mai lupt cu ea. Si de ce as face-o? Oricum tot ea va castiga. Marturie sta dezechilibrul mental al cafelei mele.

Mai bine stau si astept. Astept sa vad pana unde vrea sa mearga...Si, intre timp, incerc sa ma resemnez cu gandul ca nu exista realitate atata vreme cat visez tot timpul. Dar daca ea nu ma lasa sa dorm, cum pot visa? Se pare ca o pasioneaza prea mult starile mele de insomnie si orele obraznice, pentru a-i acorda subconstientului meu un moment de reverie...

Cand oboseala iti ataca psihicul cum iti salvezi sufletul...?

Mai ales intr-o zi ca aceasta...

Cu castile bine infipte in urechi, muzica data la maxim si bocancii pregatiti pentu cele mai grave consecinte ale interperiilor de afara am pornit-o la pas marunt pe aceeasi strada atat de cunoscuta mie.

Nimic deosebit pana aici: acelasi asfalt umezit, aceeasi murdarie a zapezii abandonate care viseaza la un detergent mai bun.

Ce m-a socat insa au fost carutele...dap, azi, in loc de marci futuriste pe patru roti, am vazut numai carute...unele dintre ele schiopatau, altele bolboroseau de prea multe roti si multe dintre ele se prezentau pur si simplu cu dotarea din fabrica.

In tot acest peisaj rural, mi s-a parut firesc sa ma inclin respectos in fata celor prefabricate si sa plang alaturi de cele cu prea putine roti ce isi schipatau tragic existenta. Mi-am zis insa sa stau de vorba si cu rotiile in plus care nu-si gaseau locul intre cele patru puncte.

Dubios, dar ele mi s-au parut cele mai volubile si pline de viata. In timp ce fabricatele si cele triste nu-si complicau existenta gandind doar in termeni uzuali de resemnare, cele care se simteau in plus, visau zambind.

Le-am intrebat de unde atata fericire pe capul lor si ce e cu zambetul acela tamp si perplex. Mi-au raspuns parca minunandu-se ca intreb: nu e fericire, ci pur si simplu acea satisfactie ca nu esti divizat in patru puncte.

„Si totusi isi gsesc locul??”, m-am intrebat eu...Nici ele nu stiu, cu atat mai putin eu. Un lucru este cert insa: m-au asigurat ca nu vor inceta sa caute acea roata lipsa pe care sa o inlocuiasca. Si cand te gandesti ca ar putea lua simplu o caruta direct din fabrica...ce gaste!

Intr-o zi indragostita ca aceasta toate carutele ies sa se mandreasca cu atelajul lor...cele mai multe schipateaza si sunt amare, unele, in patru roti iti rad in fata de ingamfare, in timp ce acelea in plus viseaza la o caruta deja completa care se flateaza....

Insist totusi sa se revina la masini...niciodata acele jenti cromate nu vor lasa loc de o a cincea roata la caruta, mai ales intr-o zi ca aceasta...

O ciocolata...neagra, va rog!

Acum cateva secunde m-a traznit un gand ciudat...de ce imi place mie ciocolata light? Niciodata nu mi-am pus intrebarea asta desi in ultimul timp ma cam seaca.

Adica, in fiecare dimineata, daca nu mananc cel putin o tableta de Kandia neagra cu 55 % cacao, parca nu sunt om. As putea foarte usor sa optez pentru cea simpla, cu lapte. E dulce, e buna si exista tot timpul in frigiderul meu. Plus ca o gasesti la toate colturile, dacar fi sa raman fara. Insa nu, eu n-o vreau p-aia, eu o vreau pe Kandia mea cea light si nu exista loc de discutii. Pacat ca se gaseste asa greu...

In timp ce Poiana cea dulce impanzeste buticul de vizavi a lui Gigi, cea light isi face veacul tantos doar in hipermarket-urile bine aprovizionate. Mi-ar fi mai usor sa-mi indrept atentia spre cea dulce nu? Mai ales ca vine la pachet cu mai multe modele: de la cea cu fructe, pana la migdale sau umplutura de caramel. Aia neagra are doar trei variante 55%, 75% sau 85% cacao...niste cifre si nimic mai mult.

Si totusi de ce o plac atat de mult si de ce innebunesc de pofta cand frigiderul meu uita sa o caute prin sertarasul destinat dulciurilor? Sa fie oare pentru ca e rara...sau poate pentru ca imi da o doza necesara de amaraciune, o doza de 55%? Sa fie un soi de masochism al papilelor mele gustative care cer sa fie chinuite nitel? Tot ce e posibil

Un fapt este cert insa: imi place...si azi-dimineata nu o mai aveam. Ii ocupasera locul in sertarasul destinat dulciurilor, multe alte chestii zaharoase si pline de calorii innecate in aroma de fructe, caramel si migdala. Perplexa, l-am ciufulit putin pe Dl Frigider ca m-a tradat insa m-am calmat imediat...Pai normal ca nu mai aveam ciocolata neagra ca doar deh in ultimele zile am bagat la greu portie dubla ca se necesita. Se pare ca nu ma mai multumesc cu o singura tableta, mai nou vreau 2-3, poate chiar 5 tablete. „Acum, ia si inghite in sec”, mi-am zis. „Asa se intampla daca te lacomesti.”

Si totusi de ce imi place ciocolata neagra, atata timp cat n-am nimic impotriva unui dulce? Ador Bounty si iubesc Tiramisu...cu toate astea urasc ciocolata simpla si mai ales pe cea impopotonata cu arome traumatizante de fructe, caramel si bla. Vreau ciocolata mea cea neagra...aia amara si incapatanata, dar atat de dulce odata ce se topeste in gura si-mi pune la punct papilele mele cele pretentioase.

Si ete si o piesa care i se potriveste perfect Kandiei mele cu doar 55% cacao...