Astazi calculatorul meu a crapat...

Astazi calculatorul meu a crapat...

S-a lasat greu...A inceput prin a-mi deschide haotic fisiere, pufnindu-mi in nas documente expirate si programe inexistente. Mi-a vorbit in parole indescifrabile...pe care cica eu ar fi trebuit sa le inteleg. Com on, ai uitat ca nu ma pricep la puzzle-uri??? Si a continuat prin a-mi bloca desktop-ul cu un Recycle Bin pe care eu sunt sigura ca l-am curatat demult.

Se pare insa ca nu...sau poate ca da, si acum ce vad sunt doar halucinatiile unui PC aflat in agonie si moarte clinica. Si cu toate astea, sa apas pe X sa inchid fereastra nu pot. Sa opresc imaginile care mi se deruleaza intr-un ritm frenetic in fata...nu reusesc...Stiu, Task Manager e solutia...un Ctrl alt del, o reclamatie constincioasa la nenea manager-ul ca a mea masinarie si-a pierdut uzul ratiunii si lucrurile se rezolva. Stie el ce se faca...

Combin fericita tastele... degeaba, nicio clintire. Wtf, chiar nimic nu mai functioneaza in calculatorul asta??? Si daca e asa, de ce drq nu crapi odata? Mori ca sa te pot inlocui, dizolva-ti ram-ul si anuleaza-ti hard-ul ca sa pot cere la IT alta memorie si un recipient nou-nout in care sa-mi vars documentele...Sertare noi, idei noi...asta imi trebuie...o formatare si o iau de la capat.

Si totusi, de ce playlist-ul meu fredoneaza aceleasi acorduri, de ce desktop-ul meu se pierde printre aceleasi barci si de ce fisierele deschise nu vor sa se inchida fara sa-si ia cu ele tributul??? Si pana la urma care era parola aia? Parea un cuvant usor...

Tu n-auzi sa crapi!!! Nu pricepi ca alte hard-uri de incarcat, alte fisiere de ordonat si alte programe de virusat asteapta la rand?...Hai odata, fa ce-ti spun si promit ca de azi inainte sa nu-mi mai ud boschetul, ii sade mai bine ofilit ca si tie mort...pana la urma cand nu dai save, pierzi tot, nu?

Gand sonor

Miros de iarna si gand de scortisoara

Un miros de scortisoara pierduta intr-o carafa de vin si o portie mica de cartofi prajiti cu iz de indigestie si dorinta de moment.

Azi a fost o zi plina de pofte...si nu orice fel de pofte, ci dintr-acelea care cu greu se lasa infranate.

-Ma doare in gat...Maine seara nu mai merge berea.
-Un ceai ar fi mai indicat.
-Ceai sa bei tu...
-Nu tu ziceai ca-ti place ceaiul???
-Da, asa e...si totusi..Tu? Cofi sau bere?
-Nu, vin fiert cu scortisoara.
-Vin fiert acu?? La tata? Pe vremea asta?...Nu prea cred
-Ar fi totusi dragut...

Un soare puternic ascuns dupa schele imi toropeste fruntea si un MC ce-mi indeamna viciile sa uite de inhibitii, imi semnaleaza iarna...Ciudat nu? McDonald`s-ul n-aduce niciodata iarna, si in niciun caz una dichisita cu miros de scortisoara care face sa tremure de invidie si cei mai estetici fulgi de zapada...Cred ca de vina sunt sandvisurile alea straine...

Cu toate acestea, iubesc iarna, o visez inca din mijlocul lui iulie cand prefer sa cant We wish you a Merry Christmas in loc de Coco Jambo sau orice alta ineptie care cheama la mare unde fetitele sunt goale...pana la urma vreau sa simt abur de iarna....si ma gandesc ca zodia e de vina!

De data aceasta insa, am sa inchid pravalia cu copilarii... Gata cu iarna, gata cu fursecuri si miros de scortisoara. Tocmai ce l-am angajat pe Grinch. Stiu ca viseaza vara si aprecieaza un vin fiert doar la 40 grade celsius cand orice gand ratacit printre beculete aprinse, miros de conifere si bulgari de zapada veseli este topit.

Si totusi, un vin fiert imi imbata gandurile...Probabil caldura e de vina. Se pare ca toamna e darnica cu mine si imi da grade celsius menite sa ignore faptul ca mirosul de scortisoara imi trezeste amintiri...Ti-am zis doar ca n-am nevoie de condimente...un sandvis savurat intr-o benzinarie pe autostrada nu are nevoie decat de un abur care semnaleaza frigul, ai uitat?...

La fereastra...

O tigara fumata...a doua tigara fumata...un gand aiurea...o conversatie goala si un joc jucat fara chef...

Da, m-am dus sa ma interesez. Nu n-am aflat inca.Sigur maine la ce ora? Ajung eu prima, poate reusesc sa actualizez...Nu nu vreau crema aceea minune cu nume imposibil de retinut ce-mi inlatura cuticulele...Binenteles ca te ascult. Nu, nu-mi pot imagina asa ceva? Chiar asta ti-a facut?...damn it, ce ti-e si cu oamenii astia. Si intr-un final...binecuvantatul ton de de ocupat.

Un zambet fortat cu greu isi mai poate muta resedinta de pe chip, in timp ce ma chinui sa trag dintr-un ultim fum ramas. De data asta promit sa nu mai folosesc chistocul..., oricum n-are nicio importanta...

O zi insemnata, un nimic pierdut intr-un abonat de connex si o idee ce inca refuza sa se inece intr-un fum expirat: Chiar nu exista lucruri mai importante pe lumea asta??? Ma gandesc ca nu si totusi telefonul va continua sa sune si plamanii vor continua sa traga cu sete dintr-un aer rarefiat pierdut printre blocuri.

In timpul asta, un vis de creta se deseneaza pe asfaltul unor instantanee fotografiate la nesfarsit. Si poate aparentul lor vor impiedica crema de cuticule sa isi faca treaba. Cine stie...

Pana la urma, fetita aceea inca mai joaca sotronul in fata blocului...Oare nu s-a plictisit?? Ce-ar fi sa-i fur ciobul si sa inventez eu un alt joc? Unul care nu este pierdut in aparente, cuvinte goale si ganduri inutile. Cand ajung la 9 promit sa ma opresc, nu de alta dar dupa aia risc sa ma intorc la start si s-ar putea ca istoria sa se repete. N-as mai putea suporta asteptarea unui ton....

Mai bine inchid fereastra, pana nu-mi inec plamanii in tigari triste ce sporovaiesc. Si cand te gandesti ca un gand aiurea poate fi si matur, trebuie doar sa nu ma las intimidata de coditele acelea si de ciobul care nu vrea sa stea locului si continua sa sara: 1... 2... 3...9. Gata.

In drum spre casa...

E ora 6.10. Deja batai pe scaun...din partea aialalta se aude un bip. Wtf, pana la urma de ce nu va lasa cu mess-ul??? E clar, tre sa ne incarcam cartelele alea de cosmote...e un must!!! Stiu, tu la salariu...si eu...ei bine eu cand ma voi reprofila...lucru ce se va intampla in curand, sper. Dupa multe trageri de manaca si multe insistente, se pare ca nimeni nu pricepe ca eu trebuie sa imi ud boschetul de pe birou,...reusesc sa ma urnesc. Timpanul drept deja se revolta, ceva ii urla in ficati:

- Pana la urma tu nu intelegi ca este chiar ofilit si in moarte clinica demult? Arunca-l odata si treci peste??
- Nu, nu inteleg si nu, nu-l arunc, pleaca o data cu mine. Nu te pui cu oamenii incapatanati.

Bun, am lamurit si problema asta. Am iesit pe usa cladirii. Un bipait infernal...

- Da stiu, te enerveaza, cu timpul n-ai sa-l mai auzi trust me.

O invartitura de metal ca la metrou si...free willy.

- Ce facem acum?
- Simplu, n-avem bani...o luam spre casa.

Inghesuiala, fete necunoscute plictisite si obosite ce nu doresc sa imparta un drum cu tine, un trancanit de sine, multe marci pe 4 roti imprastiate pe jos si pe sinele noastre implicit, o trecere de pietoni traversata pe rosu si gata, am ajuns.

-Ai vazut ca n-a fost greu? Ti-am zis eu ca te obisnuiesti.
- Si totusi...asta a fost tot? Gata, mergem acasa?
- Pai nu ti-am spus ca n-avem bani?
- Si sala noastra de consilii, nu ti-e dor de ea?

Damn it chiar imi e...Ne scotocim bine prin buzunare...ne foim prin troleu, lovim 2 pasageri prost plasati si cand sa inchid usile, sarim! La tata care va sa zica, wtf, pana la urma trebuie sa discutam. Dupa multe insistente...cedez greu, credeti-ma, chiar si pe ultima sutime de metri, ajungem si la tata. Acolo...ei bine, acolo am revenit acasa :) locul meu, locul tau, locul amintirilor noastre? In seara asta ce problema dezbatem? Planul de afaceri e facut...tu doar prezinta-mi oferta :)

Si cand te gandesti ca drumul e trasat...boschetul e ofilit...si o luminita se intrevede...sau poate nu...Wtf, nu-ti plac tie incertitudinile? Pana la urma eu ti-am prezentat oferta, doar nu te astepti sa o si cumpar in locul tau.

Un zambet...o amintire dintr-o benzinarie

Am o problema cu benzinariile...de fapt nu cu ele ci cu ceea ce simt atunci cand trec prin ele. Fie ca ma opresc sa pun benzina...in masina mea sau a altcuiva, fie ca ma duc sa o folosesc in scopuri "nobile" sau nu, fie ca ma scoate din impas atunci cand nici un non-stop nu este la indemana...o benzinarie e tot timpul acolo cand am nevoie de ea.

Fie ea Lukoil, Petrom sau alta firma straina, o astfel de locatie, de la o vreme, imi trezeste amintiri, ma indeamna la sentimente si ma cheama spre delectare. Ma simt bine intr-o benzinarie...e sentimentul acela placut in care sunt in mijlocul unei curse nebune din care ma opresc doar pentru o carte de vizita imbibata in combustibil si ghiftuita de tot ce am eu nevoie.

Oamenii care intra in benzinarii sunt calatori, sunt oameni care vin si pleaca, intra si ies, se folosesc de ea si dupa aia o uita pentru alta mai buna si mai aprovizionata. Cu toate acestea, sunt sigura ca fiecare dintre noi are amintiri dintr-o benzinarie. Eu am multe, multe care ma determina acum sa ii dedic si un post...

Tot timpul aceste surse de alimentare au fost acolo cand am avut nevoie de ele. Niciodata nu m-au tradat, niciodata nu m-au mintit, niciodata nu m-au amagit decat atunci probabil cand au fost in inventar. Si pana si atunci m-au avertizat, mi-au semnalat un cos de gunoi plin de mucuri de tigara care parca imi striga: ai rabdare, doar ma refac, ma aprovizionez pentru a te multumi pe tine.

Si pana la urma de ce nu le-as iubi? Ele mi-au regandit intalnirea cu sckittles, ele mi-au pastrat vie privirea atenta ce-mi semnala un zambet de starbucks...snack attack...malboro. Si pana la urma, benzinaria ma asculta atunci cand eu tac...atunci cum de tu nu poti, atunci cand eu vorbesc?

Un marlboro lights scurt, va rog.... o stella artois si un bounty! Cat face...a...nu, n-am alimentat!

O Marti cu a happy...not end ci view

Astazi a fost o zi plina. Plina in nimicul ce s-a dovedit a fi prea-plin la final. A inceput printr-o motaiala pierduta in ganduri intr-un scaun de cinema comod si calduros si s-a terminat printr-o rasturnare de situatie in care scaunul s-a revoltat si eu m-am gasit intinsa pe podea fara gand de maine sau moment de criza.

Printre inghionteli de varsta a 3-a, trancanit de sine si talpa batatorita bine in rahat de caine m-am gandit ca aceasta Marti ar trebui sa aiba totusi o semnificatie norocoasa pentru mine. Mi-am infranat astfel pornirea-mi superstitioasa in care o pancarda mare cu "Aici nu" intampina o zi obisnuita de marti sau o data de 13 si mi-am zis: e de bine...Proasta miscare, atat de proasta incat ma gandesc serios ca acea pancarda trebuie innoita macar sa straluceasca mai bine si sa-mi orbeasca vederea atunci cand mai am astfel de porniri hedoniste.

Si totusi? Cand s-a developat filmul si cand s-a anuntat finalul cu happy-end-ul intors pe dos???? Va spun eu, undeva intre 2 si 3...si undeva intre gandul: "Acum sunt safe si bine, stiu ce fac maine...peste 3, sunt in bataia vantului, aliniata constiincios in randurile celor ce spera la mai bine cand un portofoliu nu este actualizat."

Dap, gandul a fost unul dureros si extrem de viu. Dar nu pot spune decat atat: cinema-ul astazi a pierdut personalitati marcate ce au decis sa cedeze jocul altcuiva, de ce nu as putea pierde si eu un film ce m-ar developa spre alte meleaguri mai primitoare? Pot fi productii demne de Hollywood ce starnesc lacrimi de crocodil cand vine vorba de happy-end-urile lor nominalizate la Oscar. Si totusi...the preview of a jobless view is a happy...not end...ci view!

Un blog gandit pe drumul unui caine pierdut

Era frumos afara. O rasuflare adanca aducea cu ea un gand impregnat de racoarea si proaspatul unei inserari...Tocmai petrecusem cateva ore placute alaturi de cineva drag intr-un loc impanzit de amintiri si zugravit in imagini.

Ma indreptam spre casa pe acelasi drum pe care n-am cum sa-l uit. Nu de alta, dar l-am facut de atatea ori razand, plangand, ascultand muzica, gandind, dorind sa nu gandesc, visand sau pasind prin realitate. Acelasi drum, scurs de fiecare data la fel, si de atatea ori altfel.

Si cum paseam eu spre aceleasi idealuri, gandind acelasi ganduri, am vazut un caine. Unul de rasa....dar unul pierdut. Isi facea loc printre cupluri, printre familii, carucioare cu prunci, indivizi seci ce se multumesc cu o masa calda si femei ce viseaza la o masa rece si un sentiment viu.

Si cum paseam eu agale, gandindu-ma la nimic si visand nimicul am ramas cu ochii pironiti la acel caine. Nu vroia nimic, decat probabil un minut de atentie, o clipa de alintare, o fractiune de iubire...S-a uitat la mine privind intr-o parte, intrebandu-ma: "Ai ceva de spus? Zii acum, nu te mai uita in jur, ci doar spune ceva...orice care sa implice un os, o jucarie care sa ma bucure si pe mine".

N-am un os... si nici macar o jucarie desi iubesc jocul cu focul. Si probabil niciodata nu o sa-mi gasesc locul printre multimea impanzita de carucioare, familii fericite cu gand de supermarket si vis de apartamente ce stau sa rasara si garsionere ce stau sa se darame.

Stiu insa atat: ca un caine pierdut poate primi un minut de iubire ce-i recunoaste rasa si un gand batut pe un drum batatorit de sentimente poate fi impartasit aici. Lectura placuta!