Pornind de la prelegerea foarte interesanta tinuta de prietena mea aici, am avut si eu o revelatie ( ce vrei adi, esti o adevarata muza in ale corazonului pentru mine:P) si anume ca exista un singur sentiment inaltator, sublim de-a dreptul mirobolant care nu, n-ar trebui sa dispara. Care este acesta? Ramane de vazut....
In postul ei, prietena mea vorbeste despre cum ar fi sa eradicam sentimentele din viata noastra si cat de linistiti am fi noi daca ele n-ar mai exista. Astfel, durerile provocate de golurile din stomac, dudele lacrimogene precum dorurile, jelirile si firele smulse din cap nascute dintr-o ura profunda fata de inimioarele diabetice n-ar mai exista si nu ne-ar mai da batai de cap.
Da, este adevarat. Dar cred ca exista o cale si mai usoara. Cred ca daca am mai pastra un singur sentiment in planul acesta al nostru de a scapa de restul am rezolva mult mai usor problema. Care este acesta? Simplu, INDIFERENTA.
Cineva mi-a spus la un moment dat si citez ( se pare ca avem ceva azi cu citatele :P ) „Este bine daca ma urasti cum este bine si daca ma iubesti...atata timp cat nu-ti sunt indiferent”. Pe moment, n-am prins eu prea bine ce vroia sa transmita respectiva persoana asta probabil pt ca nu-mi suna tocmai ok ideea de a ajunge sa urasc pe cineva. Insa acum m-am prins despre ce este vorba si da, am ajuns la concluzia ca asa este. Nu, nu este bine sa-i fii indiferent unei persoane.
Durerea maxima, aceea simtire sublima si mirobolanta care iti intoarce pe dos intregul sistemul si te aduce intr-o stare psihotica de dementa autodistructiva este provocata de fapt de indiferenta pe care ti-o arata cineva. Si de aici si ideea ca „Iubirea e un kkt – am incheiat citatul”
In viata fiecarui om exista un moment de „iubesti si esti iubit” dar tot suferi si asta pentru ca iti e teama ca persoana respectiva sa nu decida la un moment dat ca nu, nu mai iubeste si ii esti indiferent/a.
Si atunci cand decide, incepi sa o urasti si asta pentru ca „indiferenta” pe care ti-o arata doare al dracu de tare, te frustreaza, te face confuz/a si te copleseste. Dar asta nu inseamna ca nu o mai iubesti. Si de aici durerea si eternele intrebari intr-ale dilemelor amoroase precum faimosul „De ce?”, dar asta e cu totul alta problema si probabil o voi dezbate cu alta ocazie.
Ca atare, fratilor daca printre voi mai sunt unii mai plini de simtamante de felul lor care nu reusesc sub nicio forma sa desfiinteze cu totul sentimentele din viata lor, incercati macar sa o cultivati pe cea prezentata nitel mai sus. E mult mai sanatoasa si placuta si pe langa asta e si testata. Nu de mine, ci de cineva care a reusit performanta de a expira indiferenta si de a inspira in acelasi timp o viata total lipsita de sentimente.
Sa auzim de bine si nu uitati, cand terminati de plamadit, cultivat si crescut indiferenta asta minunata anuntati-ma si pe mine sa vin si eu sa o cumpar de la voi, ca la mine a dreacu nu vrea sa se prinda neam.
joi, 16 decembrie 2010
joi, 7 octombrie 2010
Gand de octombrie
Draga Jocule cu Chibrituri,
Cand te-am deschis ultima data, m-ai intampinat cu un apus de soare. Asa mi-am dat seama ca ai stat cam mult timp singur si pustiu. Primul gand a fost sa nu ma incumet, tinand cont de faptul ca tot nu ma simt pregatita sa te incerc din nou si constat ca tie iti este bine si asa.
Manierele insa nu mi-au dat voie sa-mi duc gandul la bun sfarsit...Nu-i frumos sa intru fara sa salut plus ca m-am cam saturat sa te tot vad tolanit tantos printre ganduri estivale.
Trebuie sa intelegi ca este momentul sa revii cu picioarele pe un pamant mai rece, propice insemnelor calendaristice de acum si eu sunt aici sa-ti arat cum.
Astfel, imagineaza-ti un ceas mult prea strict in reguli, un intuneric plin de frig si ceata, un gand aiurea trezit de niste grade celsius rele si auditia unor fosnete aramii. Nu-i asa ca ratiunea iti resimte acum un cadru mai tomnatic?
Si daca asa stau lucrurile, mergi si mai departe. Strange mai tare pledul acela pe tine, pune la foc ingredientele necesare unei doze generoase de cofeina, ghemuieste-te bine intr-un colt de fereastra si rasfoieste-ti arhivele. Este vremea pentru un alt moment de analiza. Da, stiu, te-ai plictisit de atata analiza, dar pana la urma ce ai putea face cand pe fereastra ti se releva un cadru mult prea mohorat de toamna si tu refuzi cu incapatanare sa infrunti frigul?
Lunile lungi si reci se scurg incet pe postamentul calendarului si tu iti doresti atat demult sa nu uiti imaginea soarelui ce-ti mangaia tandru obrajii in urma cu ceva timp. Ai incredere insa in memoria ta, stii ca nu poti uita niciun fascicul de lumina din razele lui, chiar daca ti-ai dori lucrul acesta cu maxima intensitate...
Eu nu te mai retin. Ai de facut o analiza inutila si fara final din care o sa iesi la primavara rece si nesatisfacut si pentru asta ai nevoie de concentrare maxima. Ai grija insa sa nu uiti ca ibricul este inca pe foc si sa te infofolest bine cu pledul acela. Ti l-am schitat eu in nuante mai potrivite sezonului, ca sa fii si tu trendy.
Acum te las. Nu promit sa revin, stii doar ca urasc sa fac promisiuni si sa ma gandesc la respectarea termenilor, imi trezeste amintiri urate. Iti spun doar atat: „Succes!”, cu precizarea ca n-am sa te uit.
Semnat: autoarea
Ps: Uite si ceva drag de la mine ca sa nu ma uiti! Eu ma duc sa infrunt realitatea si faptul ca afara este chiar octombrie...din nou!
Cand te-am deschis ultima data, m-ai intampinat cu un apus de soare. Asa mi-am dat seama ca ai stat cam mult timp singur si pustiu. Primul gand a fost sa nu ma incumet, tinand cont de faptul ca tot nu ma simt pregatita sa te incerc din nou si constat ca tie iti este bine si asa.
Manierele insa nu mi-au dat voie sa-mi duc gandul la bun sfarsit...Nu-i frumos sa intru fara sa salut plus ca m-am cam saturat sa te tot vad tolanit tantos printre ganduri estivale.
Trebuie sa intelegi ca este momentul sa revii cu picioarele pe un pamant mai rece, propice insemnelor calendaristice de acum si eu sunt aici sa-ti arat cum.
Astfel, imagineaza-ti un ceas mult prea strict in reguli, un intuneric plin de frig si ceata, un gand aiurea trezit de niste grade celsius rele si auditia unor fosnete aramii. Nu-i asa ca ratiunea iti resimte acum un cadru mai tomnatic?
Si daca asa stau lucrurile, mergi si mai departe. Strange mai tare pledul acela pe tine, pune la foc ingredientele necesare unei doze generoase de cofeina, ghemuieste-te bine intr-un colt de fereastra si rasfoieste-ti arhivele. Este vremea pentru un alt moment de analiza. Da, stiu, te-ai plictisit de atata analiza, dar pana la urma ce ai putea face cand pe fereastra ti se releva un cadru mult prea mohorat de toamna si tu refuzi cu incapatanare sa infrunti frigul?
Lunile lungi si reci se scurg incet pe postamentul calendarului si tu iti doresti atat demult sa nu uiti imaginea soarelui ce-ti mangaia tandru obrajii in urma cu ceva timp. Ai incredere insa in memoria ta, stii ca nu poti uita niciun fascicul de lumina din razele lui, chiar daca ti-ai dori lucrul acesta cu maxima intensitate...
Eu nu te mai retin. Ai de facut o analiza inutila si fara final din care o sa iesi la primavara rece si nesatisfacut si pentru asta ai nevoie de concentrare maxima. Ai grija insa sa nu uiti ca ibricul este inca pe foc si sa te infofolest bine cu pledul acela. Ti l-am schitat eu in nuante mai potrivite sezonului, ca sa fii si tu trendy.
Acum te las. Nu promit sa revin, stii doar ca urasc sa fac promisiuni si sa ma gandesc la respectarea termenilor, imi trezeste amintiri urate. Iti spun doar atat: „Succes!”, cu precizarea ca n-am sa te uit.
Semnat: autoarea
Ps: Uite si ceva drag de la mine ca sa nu ma uiti! Eu ma duc sa infrunt realitatea si faptul ca afara este chiar octombrie...din nou!
luni, 26 iulie 2010
Un ceai fara insolatie va rog...sunt cam obosita!
Mda...beau ceai...din nou...Se pare ca ma apuca o data la cateva luni si dubios e ca de fiecare data cand ma apuca ma gasesc intr-o situatie fara iesire si caut o situatie cu iesire....”Ceai sa fie!” De parca ceaiul ar fi raspunsul...
Azi-noapte am visat ca ma luptam cu un cutremur si cu o nava spatiala...pe care dubios dar eu o conduceam...Cu o seara inainte eram data afara...si ma plimbam cu motorul...imi tot spuneam ca eu nu suport sa merg cu o duda d-aia pe doua roti dar tot nu vroiam sa ma dau jos de pe ea. E bine ca alaltaieri ma pierdeam prin tramvaie...ma simteam mai in siguranta pe sine...Ma intreb ce drq o sa visez in seara asta?
Probabil ca o visez ca salvez lumea cu un expresor mare de cafea in mana drept arma. Nu de alta, dar la oboseala pe care o am in creieri, macar asa as sti clar ca o gura de cafea m-ar salva si pe mine...Sa extermini inamici mici si negri ce ne ataca planeta poate fi chiar obositor...
Azi am avut de-a face cu un nene insolat de trei zile. De aici probabil si aceste accese de incoerenta. Si voi avea de-a face cu insolatia lu nenea si maine. De aici probabil si accesele de incoerenta de maine...
Dar serios acum, cum o fi sa fi insolat trei zile, cu febra 40, stari de greata dar totusi cu o forta atat de...plina de forta incat sa-mi spui mie pe mess ce task as mai putea face eu in locul tau?
In fine, imi bat capul de pomana...Oricum nu merita...
Patru zile...doar patru zile si scap...desi o sa ma intorc...Doar sper ca atunci cand o sa ma intorc sa-l gasesc nu insolat, ci prajit definitiv. Daca va fi asa, promit sa fiu fata buna si sa-l inteleg de ce trage chiulul de trei zile...
V-am zis ca vreau la mare? De fapt vreau doar sa plec...oriunde vad cu ochii...undeva departe unde sa nu mai am de-a face cu ineptii de birou, vacante trecute si mustrari de constiinta...
Patru zile...doar patru zile si scap de ineptiile de birou...macar atat
Acum am terminat si ceaiul...si va spun, eu una nu i-am simtit relaxarea descrisa asa dragutz pe cutie...dar probabil ca oboseala mea e de vina...E grea de cap la ora asta si nu pricepe...la voi sigur o sa aiba efect
Ma duc sa-mi pregatesc expresorul ala...la noapte cica trebuie sa salvez lumea...sau ea pe mine?
Stiti ce, mai bine ia mai da-o incolo si de lume, sa se salveze si singura...eu maine trebuie sa ma trezesc la 5 dimineata sa acompaniez cocoshu...
Azi-noapte am visat ca ma luptam cu un cutremur si cu o nava spatiala...pe care dubios dar eu o conduceam...Cu o seara inainte eram data afara...si ma plimbam cu motorul...imi tot spuneam ca eu nu suport sa merg cu o duda d-aia pe doua roti dar tot nu vroiam sa ma dau jos de pe ea. E bine ca alaltaieri ma pierdeam prin tramvaie...ma simteam mai in siguranta pe sine...Ma intreb ce drq o sa visez in seara asta?
Probabil ca o visez ca salvez lumea cu un expresor mare de cafea in mana drept arma. Nu de alta, dar la oboseala pe care o am in creieri, macar asa as sti clar ca o gura de cafea m-ar salva si pe mine...Sa extermini inamici mici si negri ce ne ataca planeta poate fi chiar obositor...
Azi am avut de-a face cu un nene insolat de trei zile. De aici probabil si aceste accese de incoerenta. Si voi avea de-a face cu insolatia lu nenea si maine. De aici probabil si accesele de incoerenta de maine...
Dar serios acum, cum o fi sa fi insolat trei zile, cu febra 40, stari de greata dar totusi cu o forta atat de...plina de forta incat sa-mi spui mie pe mess ce task as mai putea face eu in locul tau?
In fine, imi bat capul de pomana...Oricum nu merita...
Patru zile...doar patru zile si scap...desi o sa ma intorc...Doar sper ca atunci cand o sa ma intorc sa-l gasesc nu insolat, ci prajit definitiv. Daca va fi asa, promit sa fiu fata buna si sa-l inteleg de ce trage chiulul de trei zile...
V-am zis ca vreau la mare? De fapt vreau doar sa plec...oriunde vad cu ochii...undeva departe unde sa nu mai am de-a face cu ineptii de birou, vacante trecute si mustrari de constiinta...
Patru zile...doar patru zile si scap de ineptiile de birou...macar atat
Acum am terminat si ceaiul...si va spun, eu una nu i-am simtit relaxarea descrisa asa dragutz pe cutie...dar probabil ca oboseala mea e de vina...E grea de cap la ora asta si nu pricepe...la voi sigur o sa aiba efect
Ma duc sa-mi pregatesc expresorul ala...la noapte cica trebuie sa salvez lumea...sau ea pe mine?
Stiti ce, mai bine ia mai da-o incolo si de lume, sa se salveze si singura...eu maine trebuie sa ma trezesc la 5 dimineata sa acompaniez cocoshu...
sâmbătă, 10 iulie 2010
miercuri, 30 iunie 2010
Astept o zi
Astazi m-am luptat cu ploaia...si cu dintii...si cu informatiile. M-am trezit la 5. M-am impleticit in stiri, am baut multe cafele si am gandit aiurea...
Mi-am simtit degetele amortite de la prea mult tastat, mi-am infruntat oboseala grabind pasul atunci cand 32 mi-a transmis ca e in reparatii si m-am luat la tranta cu un cleste periculos ce ataca un dinte...
Mi-am repetat de o suta de ori in gand ca „Ai doar o zi proasta” si am mers mai departe...Mi-am inabusit pornirile literare electronice si m-am pupat pe ambii obrajori, mandra foc de maturitatea mea. Evident, ca am completat totul cu un: „ Asa si? Am fost matura...si ce drq am rezolvat?”, dar am observat ca nimeni nu reuseste sa ma inteleaga in chestia asta, ca atare ca am inlaturat repede si acest gand.
Am ascultat mult Magic Fm, m-am enervat si mi-am jurat ca prima chestie pe care am sa o fac atunci cand se va legaliza criminalitatea va fi sa-i dau foc.
Mi-am amintit intr-un final ce am visat azi-noapte...nu de alta dar ma tot chinuia de azi de dimineata si am respirat usurata. Nu, nu voi muri electrocutata si nici nu ma voi pierde intr-o cladire parasita.
Am ajuns acasa linistita si m-a izbit un miros de porumb fiert. Mi-am spus ca viata poate fi si frumoasa si mi-am pupat tatal cel harnic pentru isprava sa...M-am asezat comod la laptoc si cam atat...
Acum ma intreb ce drq imi veni sa spun toate astea?? Nu e ca si cum as fi facut ceva deosebit astazi...Doar am gandit zile incepute prost si terminate prost si zile incepute prost si terminate bine...
Probabil le astept pe cele incepute bine si terminate bine...si cu siguranta le voi intalni, daca reusesc sa ucid definitiv un gand.
Acum insa nu pot, ascult piesa asta si imi place...e ratacita ca si mine.
Mi-am simtit degetele amortite de la prea mult tastat, mi-am infruntat oboseala grabind pasul atunci cand 32 mi-a transmis ca e in reparatii si m-am luat la tranta cu un cleste periculos ce ataca un dinte...
Mi-am repetat de o suta de ori in gand ca „Ai doar o zi proasta” si am mers mai departe...Mi-am inabusit pornirile literare electronice si m-am pupat pe ambii obrajori, mandra foc de maturitatea mea. Evident, ca am completat totul cu un: „ Asa si? Am fost matura...si ce drq am rezolvat?”, dar am observat ca nimeni nu reuseste sa ma inteleaga in chestia asta, ca atare ca am inlaturat repede si acest gand.
Am ascultat mult Magic Fm, m-am enervat si mi-am jurat ca prima chestie pe care am sa o fac atunci cand se va legaliza criminalitatea va fi sa-i dau foc.
Mi-am amintit intr-un final ce am visat azi-noapte...nu de alta dar ma tot chinuia de azi de dimineata si am respirat usurata. Nu, nu voi muri electrocutata si nici nu ma voi pierde intr-o cladire parasita.
Am ajuns acasa linistita si m-a izbit un miros de porumb fiert. Mi-am spus ca viata poate fi si frumoasa si mi-am pupat tatal cel harnic pentru isprava sa...M-am asezat comod la laptoc si cam atat...
Acum ma intreb ce drq imi veni sa spun toate astea?? Nu e ca si cum as fi facut ceva deosebit astazi...Doar am gandit zile incepute prost si terminate prost si zile incepute prost si terminate bine...
Probabil le astept pe cele incepute bine si terminate bine...si cu siguranta le voi intalni, daca reusesc sa ucid definitiv un gand.
Acum insa nu pot, ascult piesa asta si imi place...e ratacita ca si mine.
luni, 28 iunie 2010
Nu stiu...gandeste si tu un cer si niste Facebook
Mda...incerc de ceva vreme sa zic ceva si tot ma poticnesc...motiv pentru care nici n-am mai trecut pe aici...Nu stiu, nici acum n-am certitudinea clara ca vreau sa transmit ceva, dar asta si probabil pentru ca nu exista nimic clar in capul meu.
Ma incearca insa un sentiment cum ca as lasa pe cineva de izbeliste si de aici si compasiunea. Pana la urma, eu te-am creat, eu te-am gandit si eu te-am pus pe foaie. N-are sens sa te parasesc acum, doar pentru simplu fapt ca scopul meu nu mai e acelasi. Ca atare, m-am hotarat sa te mai astern nitel...ca sa nu te simti neglijat. Despre ce sa-ti povestesc in seara asta? Nu stiu...gandeste-te si tu la un cer si niste facebook.
In ultimul timp privesc foarte mult cerul...cred ca este unul dintre putinele lucruri care ma mai linistesc pe deplin...Masor pasii si privesc cerul, ascult muzica si ma uit la nori cum se deplaseaza pe sine...trag din tigara si imi ridic privirea sprijinita de fereastra, uitandu-ma tot la ei...Niciodata nu sunt la fel si niciodata nu-mi transmit acelasi mesaj...Azi rad, maine plang, cand te mangaie, cand se incrunta...traiesc ca si mine si iti dau voie sa visezi...la fel cum fac si eu...
De vreo doi ani de zile tot visez. O tin intr-un vis continuu pe care nici eu nu-l mai pricep. Si la ce concluzie am ajuns? Ca nu ma mai pot pune cu Facebook-ul.
Povestea cu Facebook-ul e simpla. Te conectezi printr-un invite aiurea si brusc esti conectat cu toate cunostintele si necunostintele tale de cand te-ai nascut si pana in prezent. Astfel afli ca Maricica s-a maritat cu dracica si acum e fericita crescand trei plozi. Ca Floricica, colega de banca cu Vasilica are Dreptul la degetul ei mic si ca Saftica isi trateaza sinusurile cu aerosolii veniti tocmai de pe malurile Adriaticii.
Facebook-ul e plin de litere alfabetice stampilate cu instantanee onorifice de nunta, botez, cariere si alte cele.
Iar, in astfel de momente, frumos ar fi sa te ia invidia si sa te intarate si pe tine la mai mult...dar nu, mai trist e ca te apuca introspectia, analiza sinelui si alte dude d-astea de care chiar n-aveai nevoie in seara asta...
Astfel, incerci sa-ti spui:„I`m happy when everybody is happy”...Dar cum ai mai putea fi tu happy cand zi de zi te intrebi ce drq ai facut tu ca sa fii happy?? Tu, in ultimii doi ani de zile, cu ce poze te-ai putea prezenta la nenea Facebook ca sa te poata accepta si pe tine in randul celor happy??
Se zice ca atunci cand ai un vis...cand ai un scop bine determinat, trebuie sa te lupti temeinic pentru a ti-l indeplini...Ei bine eu m-am cam luptat..cam prea mult as putea spune si unde am ajuns? Va spun eu: la nimic...Si nu ca m-ar deranja, deh, deceptii mai traieste omul, la tot pasul le intalnesti...Insa, cand se intind deja pe ani de zile, ajungi sa te intrebi daca chiar a meritat atata timp pierdut?
Iar aceasta intrebare este chiar chinuitoare, mai ales atunci cand faptele iti dovedesc contrariul si iti spun ca nu, chiar nu a meritat.
Toata lumea are vise si toata lumea incearca realizari, fie ele mari sau mici. Important este sa nu le lasi umbrite de o umbra caci poti realiza intr-un final ca nici infuzia de sunatoare nu le mai poate scoate la lumina.
Ma incearca insa un sentiment cum ca as lasa pe cineva de izbeliste si de aici si compasiunea. Pana la urma, eu te-am creat, eu te-am gandit si eu te-am pus pe foaie. N-are sens sa te parasesc acum, doar pentru simplu fapt ca scopul meu nu mai e acelasi. Ca atare, m-am hotarat sa te mai astern nitel...ca sa nu te simti neglijat. Despre ce sa-ti povestesc in seara asta? Nu stiu...gandeste-te si tu la un cer si niste facebook.
In ultimul timp privesc foarte mult cerul...cred ca este unul dintre putinele lucruri care ma mai linistesc pe deplin...Masor pasii si privesc cerul, ascult muzica si ma uit la nori cum se deplaseaza pe sine...trag din tigara si imi ridic privirea sprijinita de fereastra, uitandu-ma tot la ei...Niciodata nu sunt la fel si niciodata nu-mi transmit acelasi mesaj...Azi rad, maine plang, cand te mangaie, cand se incrunta...traiesc ca si mine si iti dau voie sa visezi...la fel cum fac si eu...
De vreo doi ani de zile tot visez. O tin intr-un vis continuu pe care nici eu nu-l mai pricep. Si la ce concluzie am ajuns? Ca nu ma mai pot pune cu Facebook-ul.
Povestea cu Facebook-ul e simpla. Te conectezi printr-un invite aiurea si brusc esti conectat cu toate cunostintele si necunostintele tale de cand te-ai nascut si pana in prezent. Astfel afli ca Maricica s-a maritat cu dracica si acum e fericita crescand trei plozi. Ca Floricica, colega de banca cu Vasilica are Dreptul la degetul ei mic si ca Saftica isi trateaza sinusurile cu aerosolii veniti tocmai de pe malurile Adriaticii.
Facebook-ul e plin de litere alfabetice stampilate cu instantanee onorifice de nunta, botez, cariere si alte cele.
Iar, in astfel de momente, frumos ar fi sa te ia invidia si sa te intarate si pe tine la mai mult...dar nu, mai trist e ca te apuca introspectia, analiza sinelui si alte dude d-astea de care chiar n-aveai nevoie in seara asta...
Astfel, incerci sa-ti spui:„I`m happy when everybody is happy”...Dar cum ai mai putea fi tu happy cand zi de zi te intrebi ce drq ai facut tu ca sa fii happy?? Tu, in ultimii doi ani de zile, cu ce poze te-ai putea prezenta la nenea Facebook ca sa te poata accepta si pe tine in randul celor happy??
Se zice ca atunci cand ai un vis...cand ai un scop bine determinat, trebuie sa te lupti temeinic pentru a ti-l indeplini...Ei bine eu m-am cam luptat..cam prea mult as putea spune si unde am ajuns? Va spun eu: la nimic...Si nu ca m-ar deranja, deh, deceptii mai traieste omul, la tot pasul le intalnesti...Insa, cand se intind deja pe ani de zile, ajungi sa te intrebi daca chiar a meritat atata timp pierdut?
Iar aceasta intrebare este chiar chinuitoare, mai ales atunci cand faptele iti dovedesc contrariul si iti spun ca nu, chiar nu a meritat.
Toata lumea are vise si toata lumea incearca realizari, fie ele mari sau mici. Important este sa nu le lasi umbrite de o umbra caci poti realiza intr-un final ca nici infuzia de sunatoare nu le mai poate scoate la lumina.
marți, 1 iunie 2010
Cucuie...covrigi si cuvinte de prisos
Mda...ma seaca foarte tare atunci cand incerc ceva si observ ca de pomana...cand ma chinui ca intr-un final sa constat ca n-am de ce. Urasc sa fac lucrurile in van si mai ales urasc sa descopar ca au fost facute in van si trebuie sa o iau de la capat...iar...
Nu pricep de ce drq ma entuziasmez atat de ceva ca oricum nu primesc nicio recompensa la final pentru entuziasmul meu...E ca si cum ai fi amagit ca primesti o prajitura atunci cand iti scrii constincios tema si ti se arunca in fata un covrig. „Ia cu covrigii fato ca pana la urma sunt si astia buni...pe timp de criza, n-ai ce-i face?”
Si se pare ca sunt...sau cel putin asa trebuie sa fie pentru mine...n-am eu fata de prajituri...pai ce drq, n-am priceput inca ca astea au colesterol si nu fac bine la sanatate??
„Suntem innebuniti dupa cum scrii tu...personal imi place de mor cum le gandesti...domle, ai talent, ai un stil, pui pasiune si bla bla bla”. Mda, deci cica le am...si ati crede ca m-a ajutat vreodata chestia asta la ceva!! Nu, niciodata...de fapt de fiecare data cand am avut nevoie de cuvinte, in scopuri propri, tot timpul acestea au fost impotriva mea. Daca a fost o data in care mi-a pasat cu adevart ce exprim si ce dracu transmit, cuvintele mele s-au revoltat si au facut misto de mine. Deci ce nevoie as avea de ele??? La ce dracu sunt bune cuvintele, cand toti se lovesc de fapte?
Mi s-a spus sa lucrez cu cuvintele dar nu mi s-a precizat si ca faptele mi le ucid cu atata nonsalanta si sadism...
„Sa n-ai impresia ca primesti mai mult. Ce, acu oi vrea sa fii promovata, te pomenesti? Pai ce-ti veni, ca doar noua ne convii asa...zbata-te, chinuie-te, stoarce-ti neuronii pe teme cretine pana mori acolo pe tastatura...Ce n-ai inteles? Noi avem nevoie de content...de sclavi pe plantatie...nu de tampiti pe post de sefi...locurile astea au fost ocupate demult draga mea si oricum tu nu ai stofa de asa ceva. Nu te-ai prins inca?”
Da, deci nu, se pare ca eu chiar n-am stofa si ar trebui sa ma impac odata cu ideea asta. Si probabil ca asta am sa si fac. Am obosit oricum. Si ce e mai nasol este ca am obosit psihic...am depasit granita fizicului...si pur si simplu nu-mi mai pasa. I really dont give fuck about anything...M-au dezamagit prea multe chestii in ultimul timp ca sa-mi mai bat capul. N-are sens...nimic nu are de altfel. Si nu-mi pasa de ceea ce o sa zica restul...oricum se pare ca sunt mult prea naiva pentru timpurile astea. Nu ma incadrez in profil, n-am stofa, n-am buzele lipite de un posterior si je me jure ca nici nu o sa am vreodata atata timp cand inca ma mai risc sa-mi folosesc neuronii pe cateva cuvinte...Si da, probabil maine voi fi mai optimista ca doar deh nimanui nu-i place sa vada o fata trista si da probabil ca o voi lua de la capat. Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile....
Nu inseamna ca acum nu pot sa fiu doar pesimista si sa-mi bag picioru...in tot si toate. Sa vedem daca asa mai am parte de lucruri bune. Mi-am tot zis in ultimul timp ca daca am numai ganduri negative, invoc karmele de gen si nu rezolv nimic...Am incercat si invers...De pomana...un blank total si nimic mai mult
Acu m-am suparat...si m-am decis sa optez numai pentru negru. Sa vedem ce s-o intampla. Probabil ca nimic sau cel putin nimic mai mult decat un alt cucui de la un alt prag moral ce va simti nevoia sa ma izbeasca din plin de realitate...Dar nu e nicio problema. Deja fruntea mea e tasata de la atatea cucuie si e pregatita sa mai incaseze.
Acum, ma duc sa-mi mai iau o bucatica de Kandia...pana la urma cine are nevoie de prajituri cand eu am frigiderul plin cu ciocolata neagra?...Ma intreb doar daca ciocolata mea cea neagra merge cu covrigii aia pe care mi i-au impus niste funduri ce se misca lasciv pe coridor...Vom vedea si vom trai cucuiul la intensitate maxima, promit!
Nu pricep de ce drq ma entuziasmez atat de ceva ca oricum nu primesc nicio recompensa la final pentru entuziasmul meu...E ca si cum ai fi amagit ca primesti o prajitura atunci cand iti scrii constincios tema si ti se arunca in fata un covrig. „Ia cu covrigii fato ca pana la urma sunt si astia buni...pe timp de criza, n-ai ce-i face?”
Si se pare ca sunt...sau cel putin asa trebuie sa fie pentru mine...n-am eu fata de prajituri...pai ce drq, n-am priceput inca ca astea au colesterol si nu fac bine la sanatate??
„Suntem innebuniti dupa cum scrii tu...personal imi place de mor cum le gandesti...domle, ai talent, ai un stil, pui pasiune si bla bla bla”. Mda, deci cica le am...si ati crede ca m-a ajutat vreodata chestia asta la ceva!! Nu, niciodata...de fapt de fiecare data cand am avut nevoie de cuvinte, in scopuri propri, tot timpul acestea au fost impotriva mea. Daca a fost o data in care mi-a pasat cu adevart ce exprim si ce dracu transmit, cuvintele mele s-au revoltat si au facut misto de mine. Deci ce nevoie as avea de ele??? La ce dracu sunt bune cuvintele, cand toti se lovesc de fapte?
Mi s-a spus sa lucrez cu cuvintele dar nu mi s-a precizat si ca faptele mi le ucid cu atata nonsalanta si sadism...
„Sa n-ai impresia ca primesti mai mult. Ce, acu oi vrea sa fii promovata, te pomenesti? Pai ce-ti veni, ca doar noua ne convii asa...zbata-te, chinuie-te, stoarce-ti neuronii pe teme cretine pana mori acolo pe tastatura...Ce n-ai inteles? Noi avem nevoie de content...de sclavi pe plantatie...nu de tampiti pe post de sefi...locurile astea au fost ocupate demult draga mea si oricum tu nu ai stofa de asa ceva. Nu te-ai prins inca?”
Da, deci nu, se pare ca eu chiar n-am stofa si ar trebui sa ma impac odata cu ideea asta. Si probabil ca asta am sa si fac. Am obosit oricum. Si ce e mai nasol este ca am obosit psihic...am depasit granita fizicului...si pur si simplu nu-mi mai pasa. I really dont give fuck about anything...M-au dezamagit prea multe chestii in ultimul timp ca sa-mi mai bat capul. N-are sens...nimic nu are de altfel. Si nu-mi pasa de ceea ce o sa zica restul...oricum se pare ca sunt mult prea naiva pentru timpurile astea. Nu ma incadrez in profil, n-am stofa, n-am buzele lipite de un posterior si je me jure ca nici nu o sa am vreodata atata timp cand inca ma mai risc sa-mi folosesc neuronii pe cateva cuvinte...Si da, probabil maine voi fi mai optimista ca doar deh nimanui nu-i place sa vada o fata trista si da probabil ca o voi lua de la capat. Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile....
Nu inseamna ca acum nu pot sa fiu doar pesimista si sa-mi bag picioru...in tot si toate. Sa vedem daca asa mai am parte de lucruri bune. Mi-am tot zis in ultimul timp ca daca am numai ganduri negative, invoc karmele de gen si nu rezolv nimic...Am incercat si invers...De pomana...un blank total si nimic mai mult
Acu m-am suparat...si m-am decis sa optez numai pentru negru. Sa vedem ce s-o intampla. Probabil ca nimic sau cel putin nimic mai mult decat un alt cucui de la un alt prag moral ce va simti nevoia sa ma izbeasca din plin de realitate...Dar nu e nicio problema. Deja fruntea mea e tasata de la atatea cucuie si e pregatita sa mai incaseze.
Acum, ma duc sa-mi mai iau o bucatica de Kandia...pana la urma cine are nevoie de prajituri cand eu am frigiderul plin cu ciocolata neagra?...Ma intreb doar daca ciocolata mea cea neagra merge cu covrigii aia pe care mi i-au impus niste funduri ce se misca lasciv pe coridor...Vom vedea si vom trai cucuiul la intensitate maxima, promit!
miercuri, 26 mai 2010
O poveste pentru un somn placut
Sa ma sui in troleu...sa vad pasii cum curg unul dupa altul, sa aud in urechi o piesa cu un mesaj increzator si sa trag dintr-o tigara ce nu-si gaseste locul intr-o mana ce tremura necontrolat.
Sa vad cladirea, privirile si amintirile ce se creioneaza pe asfalt. Sa zambesc frumos chelnerilor, sa ma incurc in scari si sa mi se taie respiratia langa o masa...
Sa spun ca imi e frig pentru a-mi justifica tremuratul, sa deschid o conversatie de curtoazie, sa zambesc des si sa privesc atent...
Sa ma pierd in detalii si sa nu stiu de ce...sa uit de timp, locatie si scopuri gandite de acasa si sa dau prea mult din casa...
Sa ma inec intr-un fum de tigara expirat in exces...sa ma ridic de la masa cu un zambet tamp...si sa ma indrept spre iesire....
Sa simt ca stau undeva la subsol...si sa-mi placa...Sa fac cunostinta cu un motor puternic...si sa ma frustreze o intersectie ce se loveste de un bloc...
Sa inchid o portiera si sa uit...
Sa ma uit la o luna aproape plina si sa-mi amintesc....Sa ascult o piesa ce-mi deseneaza o personalitate si sa privesc ceasul...
V-am spus ca e tarziu? Sa va spun o poveste pentru un somn placut? Incepe cam asa...
Sa ma sui intr-un troleu si sa vad pasii cum curg...
Asculta mai multe audio Muzica
Sa vad cladirea, privirile si amintirile ce se creioneaza pe asfalt. Sa zambesc frumos chelnerilor, sa ma incurc in scari si sa mi se taie respiratia langa o masa...
Sa spun ca imi e frig pentru a-mi justifica tremuratul, sa deschid o conversatie de curtoazie, sa zambesc des si sa privesc atent...
Sa ma pierd in detalii si sa nu stiu de ce...sa uit de timp, locatie si scopuri gandite de acasa si sa dau prea mult din casa...
Sa ma inec intr-un fum de tigara expirat in exces...sa ma ridic de la masa cu un zambet tamp...si sa ma indrept spre iesire....
Sa simt ca stau undeva la subsol...si sa-mi placa...Sa fac cunostinta cu un motor puternic...si sa ma frustreze o intersectie ce se loveste de un bloc...
Sa inchid o portiera si sa uit...
Sa ma uit la o luna aproape plina si sa-mi amintesc....Sa ascult o piesa ce-mi deseneaza o personalitate si sa privesc ceasul...
V-am spus ca e tarziu? Sa va spun o poveste pentru un somn placut? Incepe cam asa...
Sa ma sui intr-un troleu si sa vad pasii cum curg...
Asculta mai multe audio Muzica
luni, 24 mai 2010
Astazi, undeva intre universitate si unirii, m-am regasit
Astazi am simtit nevoia sa ma plimb fara scop si fara tinta...Astfel a venit gorjului...politehnica...universitate, unirii si intr-un final troleul...Cred ca a fost cel mai lung drum de-al meu din militari pana in berceni. Drum pe care de altfel, il fac destul de repede in doar 40 minute.
Acum insa aveam nevoie de aer...de soare...de un drum fara tinta. Si nu vreti sa stiti cat de bine iti poate face o plimbare fara un scop precis. Pur si simplu sa mergi...inainte si numai inainte fara sa te uiti inapoi. Sa intalnesti locuri care iti trazesc amintiri si sa intrezaresti personaje noi pe stradute gandite de tine in cu totul alt mod cu ceva timp in urma.
Si cred ca fiecare centrimetru de asfalt intalnit azi in drum mi-a trezit amintiri...sa fi fost probabil si doar o consecinta logica a faptului ca locuiesc de atata timp in Bucuresti...
Nu stiu... cert este insa ca astazi, pentru prima oara dupa atat de mult timp, am putut sa vad drumul Lipscanilor fara sa simt un gol in stomac si sa gandesc statuia lui Mihai Viteazu de la universitate fara sa ma doara imaginea altcuiva stand pe banca din fata, fara costum si fara un zambet cald de data aceasta.
Sa fi fost de la soare...de la timpul cald si primitor de pe alei...sau de la sticla de cola din mana mea si tigara fumata triumfator...nu stiu...Fapt e ca de data asta am zambit mergand aiurea pe strazi...si fara muzica. Castile mele au fost rapite cu ceva timp in urma si acum salasluiesc incurcate undeva pe taramuri necunoscute lor.
Iar, pe drumul meu am vazut foarte multi indragostiti...atat de multi incat in mod normal pana acum as fi strigat in gura mare: Get a fuckin room or somethnig...orice numai incetati drq odata!!!"...Acum insa, nu cereau mustruluiala, ci mai degraba admiratie. Erau fericiti, indragostiti si veseli si vroiau sa fie aclamati. Si asta am facut si eu. Le-am zambit, i-am aplaudat si am pus stop in imaginatie celebrei fraze: „Blaaa..., oare ei nu s-au prins pana acum ca nimic nu e durata si ca la un moment dat totul se termina, unul pleaca, altul sufera si asa mai departe?...Niste naivi, ar trebui sa-si cruteze de pe acum suferinta pana nu va fi prea tarziu!” Am preferat sa zic in schimb: „Bucurati-va de orice moment si traiti clipa la intensitate maxima...chiar merita, indiferent de ce vine dupa”
De ce toate astea? Nu stiu...probabil pentru ca astazi am fost doar fericita...fericita si vesela dupa atat de mult timp. Motivul fericirii mele inca nu-l stiu...probabil pentru ca am gasit un raspuns pe care il cautam demult...sau poate pentru ca cineva mi-a dat o palma zdravana de trezire exact atunci cand o luasem razna. Nu stiu...cert este ca imi e bine si ma bucur atat de mult pentru starea asta. O cautam de atata timp si chiar nu credeam ca am sa o mai recuperez vreodata...
Acum am impresia ca pot face orice, ca pot fi eu insami fara sa ma mai simt prost sau penibil...fara sa-mi mai pese si fara sa ma mai doara.
Da, am gresit si da am facut multe tampenii...insa, desi stiu ca nimic nu mai poate fi indreptat, tot pot sa ma bucur pentru ce a fost. Nu judec si asta pentru ca si daca face-o, tot n-as schimba faptele...Iar, cand vine vorba de critici, de acum incolo prefer sa le las pe mana celorlalti...or sa stie ei ce sa faca cu ele.
Eu, astazi, undeva intre universitate si unirii, m-am regasit...si a fost atat de placut...
Acum insa aveam nevoie de aer...de soare...de un drum fara tinta. Si nu vreti sa stiti cat de bine iti poate face o plimbare fara un scop precis. Pur si simplu sa mergi...inainte si numai inainte fara sa te uiti inapoi. Sa intalnesti locuri care iti trazesc amintiri si sa intrezaresti personaje noi pe stradute gandite de tine in cu totul alt mod cu ceva timp in urma.
Si cred ca fiecare centrimetru de asfalt intalnit azi in drum mi-a trezit amintiri...sa fi fost probabil si doar o consecinta logica a faptului ca locuiesc de atata timp in Bucuresti...
Nu stiu... cert este insa ca astazi, pentru prima oara dupa atat de mult timp, am putut sa vad drumul Lipscanilor fara sa simt un gol in stomac si sa gandesc statuia lui Mihai Viteazu de la universitate fara sa ma doara imaginea altcuiva stand pe banca din fata, fara costum si fara un zambet cald de data aceasta.
Sa fi fost de la soare...de la timpul cald si primitor de pe alei...sau de la sticla de cola din mana mea si tigara fumata triumfator...nu stiu...Fapt e ca de data asta am zambit mergand aiurea pe strazi...si fara muzica. Castile mele au fost rapite cu ceva timp in urma si acum salasluiesc incurcate undeva pe taramuri necunoscute lor.
Iar, pe drumul meu am vazut foarte multi indragostiti...atat de multi incat in mod normal pana acum as fi strigat in gura mare: Get a fuckin room or somethnig...orice numai incetati drq odata!!!"...Acum insa, nu cereau mustruluiala, ci mai degraba admiratie. Erau fericiti, indragostiti si veseli si vroiau sa fie aclamati. Si asta am facut si eu. Le-am zambit, i-am aplaudat si am pus stop in imaginatie celebrei fraze: „Blaaa..., oare ei nu s-au prins pana acum ca nimic nu e durata si ca la un moment dat totul se termina, unul pleaca, altul sufera si asa mai departe?...Niste naivi, ar trebui sa-si cruteze de pe acum suferinta pana nu va fi prea tarziu!” Am preferat sa zic in schimb: „Bucurati-va de orice moment si traiti clipa la intensitate maxima...chiar merita, indiferent de ce vine dupa”
De ce toate astea? Nu stiu...probabil pentru ca astazi am fost doar fericita...fericita si vesela dupa atat de mult timp. Motivul fericirii mele inca nu-l stiu...probabil pentru ca am gasit un raspuns pe care il cautam demult...sau poate pentru ca cineva mi-a dat o palma zdravana de trezire exact atunci cand o luasem razna. Nu stiu...cert este ca imi e bine si ma bucur atat de mult pentru starea asta. O cautam de atata timp si chiar nu credeam ca am sa o mai recuperez vreodata...
Acum am impresia ca pot face orice, ca pot fi eu insami fara sa ma mai simt prost sau penibil...fara sa-mi mai pese si fara sa ma mai doara.
Da, am gresit si da am facut multe tampenii...insa, desi stiu ca nimic nu mai poate fi indreptat, tot pot sa ma bucur pentru ce a fost. Nu judec si asta pentru ca si daca face-o, tot n-as schimba faptele...Iar, cand vine vorba de critici, de acum incolo prefer sa le las pe mana celorlalti...or sa stie ei ce sa faca cu ele.
Eu, astazi, undeva intre universitate si unirii, m-am regasit...si a fost atat de placut...
sâmbătă, 22 mai 2010
Scrisoare catre "De ce?"
Da, deci „De ce?” a fost colegul meu de camera mult timp...Am petrecut atatea clipe frumoase impreuna, ne-am trezit impreuna, am muncit impreuna si am adormit imbratisati.
Practic traiam amandoi intr-un soi de: „De ce?” spus dimineata, un alt „De ce?” , „De ce?” gandit la pranz si un cumul de „De ce?"-uri, inainte de culcare...Ce vreti seara lucrurile se mai intensifica, pasiunea creste, alea alea.
Astazi insa m-a anuntat ca pleaca...Cica a gasit pe una care trece printr-o drama mai mare decat a mea si il invoca cam des. Pana la urma il inteleg, a asurzit saracu sa o tot o auda p-aia cum il striga pe nume si s-a dus sa vada care-i treaba...
Deci „De ce?”-ul meu a plecat. Si ce sa zic...ma cam incearca un sentiment de nostalgie...
Mai stii draga cand iti strigam numele de 70 de ori intr-o singura ora...disperata ca nu raspunzi si tu mi-ai spus sa tac, ca incerci si tu sa dormi? Mi-ai recomandat frumusel un somnifer si te-ai intors linistit pe partea ailalta tragandu-ti plapuma in cap...Sau atunci cand aveai tu chef de joaca si nu ma lasai nici sa respir. Eu ti-am spus ca sa ma tii treaza pana la 5 dimineata nu e o idee tocmai buna si nici sa-mi provoci noduri in gat. Dar tu nimic. Erai pornit pe harjoneala. Am fumat 20 de tigari din cauza ta in noaptea aia. Si cand iti ziceam eu ca in ritmul asta la 30 ani mor, tu radeai. Erai pus pe distractie.
Am apreciat totusi posesivitatea ta. Tot timpul erai pe buzele mele...cu tine imi incepeam ziua si tot cu tine o si terminam. Clar asta inseamna ca a fost ceva intens intre noi.
Acum insa ai plecat.... zgomotos si cu verva la fel cum ai venit. Am apreciat insa cadoul pe care mi l-ai lasat la despartire. Cum de te-ai gandit tu ca eu am atractie spre bunul tau prieten, „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie”, nu stiu, dar ai fost foarte inspirat, pe cuvant. Si sa stii ca „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie” e foarte simpatic. Ma ajuta dimineata sa ma adun si sa-mi fac curaj sa-mi incep ziua. Imi da o bine-meritata palma peste ochi cand acestia devin aposi sau ma zdruncina din temelii atunci cand imaginatia mea o ia razna.
Cateodata insa nu sta prea bine la capitolul argumente. Adica, nu-mi ia prea mult ca sa-i daram rationamentul. E nevoie doar de o amintire sau o vorba spusa aiurea si s-a pierdut. Dar, stai linistit, il calesc eu, ca doar nu e dupa el.
Iar, in caz ca te intrebi ce mai fac... ei bine draga „De ce?”, afla ca eu sunt mai linistita si te strig pe nume mai rar. Dar nu te simtii jignit. Asta nu inseamna ca nu mai am sentimente puternice pentru tine, doar ca m-am gandit si eu sa fiu mai buna, mai isteata, rabdatoare si cu capul sus, asa cum ma vrei tu.
Acum te las, „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie” imi cere de mancare. Sa nu uiti sa-mi scrii, sa-mi mai spui si mie cum mai e cu fata aia aflata in drame...Sper sa se invete minte odata ca niciodata nu o sa-i raspunzi atunci cand te striga pe nume.
Pupici, bye bye!
Practic traiam amandoi intr-un soi de: „De ce?” spus dimineata, un alt „De ce?” , „De ce?” gandit la pranz si un cumul de „De ce?"-uri, inainte de culcare...Ce vreti seara lucrurile se mai intensifica, pasiunea creste, alea alea.
Astazi insa m-a anuntat ca pleaca...Cica a gasit pe una care trece printr-o drama mai mare decat a mea si il invoca cam des. Pana la urma il inteleg, a asurzit saracu sa o tot o auda p-aia cum il striga pe nume si s-a dus sa vada care-i treaba...
Deci „De ce?”-ul meu a plecat. Si ce sa zic...ma cam incearca un sentiment de nostalgie...
Mai stii draga cand iti strigam numele de 70 de ori intr-o singura ora...disperata ca nu raspunzi si tu mi-ai spus sa tac, ca incerci si tu sa dormi? Mi-ai recomandat frumusel un somnifer si te-ai intors linistit pe partea ailalta tragandu-ti plapuma in cap...Sau atunci cand aveai tu chef de joaca si nu ma lasai nici sa respir. Eu ti-am spus ca sa ma tii treaza pana la 5 dimineata nu e o idee tocmai buna si nici sa-mi provoci noduri in gat. Dar tu nimic. Erai pornit pe harjoneala. Am fumat 20 de tigari din cauza ta in noaptea aia. Si cand iti ziceam eu ca in ritmul asta la 30 ani mor, tu radeai. Erai pus pe distractie.
Am apreciat totusi posesivitatea ta. Tot timpul erai pe buzele mele...cu tine imi incepeam ziua si tot cu tine o si terminam. Clar asta inseamna ca a fost ceva intens intre noi.
Acum insa ai plecat.... zgomotos si cu verva la fel cum ai venit. Am apreciat insa cadoul pe care mi l-ai lasat la despartire. Cum de te-ai gandit tu ca eu am atractie spre bunul tau prieten, „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie”, nu stiu, dar ai fost foarte inspirat, pe cuvant. Si sa stii ca „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie” e foarte simpatic. Ma ajuta dimineata sa ma adun si sa-mi fac curaj sa-mi incep ziua. Imi da o bine-meritata palma peste ochi cand acestia devin aposi sau ma zdruncina din temelii atunci cand imaginatia mea o ia razna.
Cateodata insa nu sta prea bine la capitolul argumente. Adica, nu-mi ia prea mult ca sa-i daram rationamentul. E nevoie doar de o amintire sau o vorba spusa aiurea si s-a pierdut. Dar, stai linistit, il calesc eu, ca doar nu e dupa el.
Iar, in caz ca te intrebi ce mai fac... ei bine draga „De ce?”, afla ca eu sunt mai linistita si te strig pe nume mai rar. Dar nu te simtii jignit. Asta nu inseamna ca nu mai am sentimente puternice pentru tine, doar ca m-am gandit si eu sa fiu mai buna, mai isteata, rabdatoare si cu capul sus, asa cum ma vrei tu.
Acum te las, „Ei bine pentru ca asa a fost sa fie” imi cere de mancare. Sa nu uiti sa-mi scrii, sa-mi mai spui si mie cum mai e cu fata aia aflata in drame...Sper sa se invete minte odata ca niciodata nu o sa-i raspunzi atunci cand te striga pe nume.
Pupici, bye bye!
marți, 18 mai 2010
Un sut in fund cand eu insist....
In ultimul timp primesc multe suturi in fund....Cred ca am o karma proasta, o aliniere nefericita de planete...nu stiu ce este, cert e ca nici eu nu m-am lamurit inca.
Fapt este ca de curand cineva m-a facut cu ou si cu otet asa ca sa ma trezeasca cica. „Domle, stiu ca-l iei ca pe un sut in cur dar tu nu intelegi, e momentul sa te trezesti...lumea se ingrijoreaza, you know??” ...Nu e ca si cum discutia respectiva nu m-ar fi demoralizat complet si nu mi-ar fi dat de inteles de fapt ca n-are sens sa-mi mai bat capul ca oricum nu mai am personalitate si stil....Nuuu, de fapt a fost doar asa un sut in fund din dragoste si nimic mai mult...
Bun si totusi daca nu mai am personalitate si stil la ce se mai agita lumea cu mine??? Ma repet...sa ma renege...e mai simplu. Deunazi vroiau sa ma inscrie intr-un program de reabilitare. Ma gandesc ca mai sanatos ar fi fost sa accept oferta aia. Nu de alta, dar macar asa ma lasau in pace. Dar nuu, vezi tu...lucrurile nu sunt asa simple pe cum ai vrea tu sa le crezi...Baga o vointa acerba si o personalitate puternica si ai sa vezi ce iese de fapt....
-Domle, ne vedem zilele astea sa remediem situatia? Nu de alta, dar trebuie sa te readuc pe calea cea dreapta ca asa nu se mai poate
Sau
-Domle, hai intr-un club, ceva....Trebuie sa te mai distrezi si tu, ce drq??Si fataaa, nu vrei sa stii ce bunaciuni sunt p-acolo!!!
Sau
-Domle, macar cinci minute cat vorbesti la telefon cu el, prefa-te. N-are sens sa faci o criza de nervi din te miri ce. Nu o sa inteleaga care e motivul tau de fapt, anyway.
Sa precizez ca in tot acest context eu nu am zis nimic de fapt??
Bla bla bla....i dont care,anyway! Nu v-ati prins inca?...Sunt o cauza pierduta. Incetati sa va mai bateti capul cu mine si implicit sa-mi mai bateti mie capul. O sa fiu in continuare aceeasi. Da, stiu nu va mai place. Vi se pare ca m-am schimbat, ca nu mai sunt aceeasi, ca sunt egoista, o umbra ce se denigreaza, decade si se pierde in detalii..
Ma repet: bla. Ce vreti, nu pot fi tot timpul la fel de atenta, serioasa si bineintetionata cum m-ati vrea voi. Mai pierd si eu din ritm din cand in cand. Iar, cand esti egoista simti nevoia si de un desincron, nu credeti?
Si ca sa nu va mai fac voua rau, nu ar fi mai bine sa ma duc undeva departe?
-Domnule, vreau si eu o cabana...undeva departe...Stiti...eu si cu mine...ne-am gandit sa ne retragem...
-Duduie, avem. Avem, nu ducem lipsa. Doar ca n-are curent si nici generator si mai greu cu conexiunea p-aici...
-Aha. Adica vreti sa-mi spuneti ca voi sta la lumina lumanarii, nu voi avea semnal la mobil si nici conexiune la internet?? Peeerfect...o iau atunci!!...Cat costa?
Asculta mai multe audio Muzica
Fapt este ca de curand cineva m-a facut cu ou si cu otet asa ca sa ma trezeasca cica. „Domle, stiu ca-l iei ca pe un sut in cur dar tu nu intelegi, e momentul sa te trezesti...lumea se ingrijoreaza, you know??” ...Nu e ca si cum discutia respectiva nu m-ar fi demoralizat complet si nu mi-ar fi dat de inteles de fapt ca n-are sens sa-mi mai bat capul ca oricum nu mai am personalitate si stil....Nuuu, de fapt a fost doar asa un sut in fund din dragoste si nimic mai mult...
Bun si totusi daca nu mai am personalitate si stil la ce se mai agita lumea cu mine??? Ma repet...sa ma renege...e mai simplu. Deunazi vroiau sa ma inscrie intr-un program de reabilitare. Ma gandesc ca mai sanatos ar fi fost sa accept oferta aia. Nu de alta, dar macar asa ma lasau in pace. Dar nuu, vezi tu...lucrurile nu sunt asa simple pe cum ai vrea tu sa le crezi...Baga o vointa acerba si o personalitate puternica si ai sa vezi ce iese de fapt....
-Domle, ne vedem zilele astea sa remediem situatia? Nu de alta, dar trebuie sa te readuc pe calea cea dreapta ca asa nu se mai poate
Sau
-Domle, hai intr-un club, ceva....Trebuie sa te mai distrezi si tu, ce drq??Si fataaa, nu vrei sa stii ce bunaciuni sunt p-acolo!!!
Sau
-Domle, macar cinci minute cat vorbesti la telefon cu el, prefa-te. N-are sens sa faci o criza de nervi din te miri ce. Nu o sa inteleaga care e motivul tau de fapt, anyway.
Sa precizez ca in tot acest context eu nu am zis nimic de fapt??
Bla bla bla....i dont care,anyway! Nu v-ati prins inca?...Sunt o cauza pierduta. Incetati sa va mai bateti capul cu mine si implicit sa-mi mai bateti mie capul. O sa fiu in continuare aceeasi. Da, stiu nu va mai place. Vi se pare ca m-am schimbat, ca nu mai sunt aceeasi, ca sunt egoista, o umbra ce se denigreaza, decade si se pierde in detalii..
Ma repet: bla. Ce vreti, nu pot fi tot timpul la fel de atenta, serioasa si bineintetionata cum m-ati vrea voi. Mai pierd si eu din ritm din cand in cand. Iar, cand esti egoista simti nevoia si de un desincron, nu credeti?
Si ca sa nu va mai fac voua rau, nu ar fi mai bine sa ma duc undeva departe?
-Domnule, vreau si eu o cabana...undeva departe...Stiti...eu si cu mine...ne-am gandit sa ne retragem...
-Duduie, avem. Avem, nu ducem lipsa. Doar ca n-are curent si nici generator si mai greu cu conexiunea p-aici...
-Aha. Adica vreti sa-mi spuneti ca voi sta la lumina lumanarii, nu voi avea semnal la mobil si nici conexiune la internet?? Peeerfect...o iau atunci!!...Cat costa?
Asculta mai multe audio Muzica
luni, 17 mai 2010
Mi-ar fi placut sa ploua...
Pana nu demult ma fascinau cei ce aveau o atata forta de auto-stapanire...Mai ales ca descopeream ca eu nu puteam sub nicio forma. Prea transparenta, imi ziceam...mult prea transparenta...asta pana azi...
Eram in scaunul din dreapta...Ne indreptam spre biliard. Tocmai ce asteptam ca cealalta echipa sa coboare si eu priveam pe geam cerul. De obicei, niciodata n-am stat sa analizez atat suprafata lui...si atunci cand o faceam, zambeam. Acum, insa brusc am vazut un nor...Mi-a atras atentia prin felul diafan de a pasi...se misca atat de usor si se indeparta cu atata usurare...desi purta in el stropi grei de ploaie. Mi s-a ingreunat privirea, gandindu-ma ca mi-ar fi placut atat de mult sa fi fost eu in locul lui. Il invidiam cu putere si ma scotea din minti faptul ca pe el nu-l obliga nimeni sa se prefaca atunci cand tot ce vroia era sa ploua.
-Ce ai?
-Nimic...Uite ce vesel e norul ala.
-Ai innebunit?? Unde dracu il vezi tu vesel?? In curand o sa ploua din cauza lui...E nervos si isi varsa nervii pe noi.
-Da, dar dupa ce va picura tot raul, va respira usurat...Va fi fericit ca s-a curatat de toata incarcatura...Uite-l ce usor se misca.
-Ce se intampla cu tine? Nu te mai recunosc...stii ca nu-mi place cand imi debitezi bazaconii...Si inceteaza sa te mai uiti in gol atat, ma sperii...
-De ce nu ploua totusi? De ce pleaca fara sa-si lase incarcatura? Cerul e gol acum... a si disparut...
-Si asta este un motiv sa plangi? Ce se intampla cu tine? Nu te mai recunosc!!!
-Nimic...ar fi fost totusi dragut sa ploua
- Acum vrei sa ploua... Serios, iti e bine?...Daca vrei sa mergem acasa, doar spune-mi!
-Nu domle, n-am nimic...ce-ti veni? Ia zi, i-ai mai sunat? Coboara azi?...Nu de alta dar avem de dat o bila si trebuie sa-i batem.
Un sarut pe obraz si cerul s-a eliberat...
Cum ziceam...ma fascineaza cei ce se prefac...Iar acum ma fascinez eu pe mine...Invat mult prea repede lucrurile care nu-mi plac...
PS: Am batut azi la biliard...si am zambit des in tot acest timp. Acum ma dor muschii fetei si privesc acelasi cer...e la fel de gol, desi ii resimt incarcatura.
-Mi-ai pasat-o mie, nu-i asa? Stai linistit ca n-am sa spun la nimeni...va fi micul nostru secret. Iar acum tu vei rade si vei pasi tantos pe intinsul cerului iar eu voi zambi des si prefacut...doar pentru tine...
Eram in scaunul din dreapta...Ne indreptam spre biliard. Tocmai ce asteptam ca cealalta echipa sa coboare si eu priveam pe geam cerul. De obicei, niciodata n-am stat sa analizez atat suprafata lui...si atunci cand o faceam, zambeam. Acum, insa brusc am vazut un nor...Mi-a atras atentia prin felul diafan de a pasi...se misca atat de usor si se indeparta cu atata usurare...desi purta in el stropi grei de ploaie. Mi s-a ingreunat privirea, gandindu-ma ca mi-ar fi placut atat de mult sa fi fost eu in locul lui. Il invidiam cu putere si ma scotea din minti faptul ca pe el nu-l obliga nimeni sa se prefaca atunci cand tot ce vroia era sa ploua.
-Ce ai?
-Nimic...Uite ce vesel e norul ala.
-Ai innebunit?? Unde dracu il vezi tu vesel?? In curand o sa ploua din cauza lui...E nervos si isi varsa nervii pe noi.
-Da, dar dupa ce va picura tot raul, va respira usurat...Va fi fericit ca s-a curatat de toata incarcatura...Uite-l ce usor se misca.
-Ce se intampla cu tine? Nu te mai recunosc...stii ca nu-mi place cand imi debitezi bazaconii...Si inceteaza sa te mai uiti in gol atat, ma sperii...
-De ce nu ploua totusi? De ce pleaca fara sa-si lase incarcatura? Cerul e gol acum... a si disparut...
-Si asta este un motiv sa plangi? Ce se intampla cu tine? Nu te mai recunosc!!!
-Nimic...ar fi fost totusi dragut sa ploua
- Acum vrei sa ploua... Serios, iti e bine?...Daca vrei sa mergem acasa, doar spune-mi!
-Nu domle, n-am nimic...ce-ti veni? Ia zi, i-ai mai sunat? Coboara azi?...Nu de alta dar avem de dat o bila si trebuie sa-i batem.
Un sarut pe obraz si cerul s-a eliberat...
Cum ziceam...ma fascineaza cei ce se prefac...Iar acum ma fascinez eu pe mine...Invat mult prea repede lucrurile care nu-mi plac...
PS: Am batut azi la biliard...si am zambit des in tot acest timp. Acum ma dor muschii fetei si privesc acelasi cer...e la fel de gol, desi ii resimt incarcatura.
-Mi-ai pasat-o mie, nu-i asa? Stai linistit ca n-am sa spun la nimeni...va fi micul nostru secret. Iar acum tu vei rade si vei pasi tantos pe intinsul cerului iar eu voi zambi des si prefacut...doar pentru tine...
marți, 11 mai 2010
Vi-l prezint pe Canuta-Om-Sucit
„Vreau o inghetata...dar parca nici ciocolata nu e o varianta rea. E dulce, bogata in sortimente si da bine in orice sezon , deosebit de inghetata...care este buna doar vara. Dar parca, ciocolata are cam multe calorii. Mai mult ca sigur ca nu ma voi putea opri din mancat doar o singura tableta...voi dori mai mult si ma va coplesi sentimentul de vinovatie, dupa. Nu, nu...clar nu e o idee buna... mai bine ramanem la inghetata...ma va racori, cu riscul de a da in amigdalita...
Ma gandesc sa-mi achizitionez o masina...e practica, fiabila...ce sa mai, magnet pentru gagici. Dar parca si cu un motor mi-ar sta bine. Viteza, adrenalina... satisfactia garantata. E drept ca nu-i la fel de practica ca o masina...adica n-as putea merge cu ea pe ploaie de exemplu...Insa atunci cand conduci un motor, te trec fiori pe sira spinarii...adrenalina ti se varsa in sange...si vantul care iti mangaie tamplele, te face sa zambesti. O experienta pe care sa nu o uiti asa cu una cu doua...Dar pare totusi cam nesigura. Pana la urma, daca cad de pe ea si ma imprastii pe asfalt? Adica...acum serios vorbind: sinucigasii pe doua roti de la stirile dupa-amiezii nu ma prea conving sa o incalec si eu. Nu, nu, ramanem la masina...Dupa cum spuneam, e sigura, fiabila...cu riscul de-ai da un sut in tabla, la cati bani bag in ea...
Mi-as lua o bere...O bere, un bol mare de floricele...sa ma pot uita cu prietena, linistit la meci.. Dar parca as avea chef si de un cazinou. Ma tot gandesc la ruleta aia, simt ca in seara asta am noroc. Si cu un trabuc intre dinti si un pahar de coniac in mana, as face senzatie cu siguranta.... Dar pare totusi cam complicat...Pana la urma, unde-i spun consoartei ca ma duc?? Doar nu vreau sa creada ca sunt un vicios. Nu nu, eu sunt baiat model...cu printip...nu ma dau pe netrebuincioase d-astea...Si totusi imi tot sta gandul la numerele alea norocoase. Simt eu asa ca in seara asta as da lovitura. Dar, daca pierd? Ce ma fac atunci?? E adevarat ca umbla o vorba prin sat cum ca cine nu risca, nu castiga dar voi n-o stiti si pe aia cu „cine risca, pierde”?....Ei bine, eu o stiu...deci, clar nu...ramanem la meci. Asta e, casinoul poate sa mai astepte...pana la urma stie si el saracu ca tot omu` e depravat si sfarseste prin a-i face o vizita...”
Vi-l prezint pe Canuta-Om-Sucit...Isi tot promite sa manance o ciocolata...sa se dea cu un motor si sa joace la o amarata de ruleta. Pentru stres, agitatie si efort sustinut ii acordam maximum de puncte... si il sfatuim ca macar la 80 ani sa se riste si el cu o ciocolata. Noi promitem sa venim cu placa...nu de alta, dar cu siguranta nu va mai avea suficienti dinti in gura pentru a o mesteca.
Ma gandesc sa-mi achizitionez o masina...e practica, fiabila...ce sa mai, magnet pentru gagici. Dar parca si cu un motor mi-ar sta bine. Viteza, adrenalina... satisfactia garantata. E drept ca nu-i la fel de practica ca o masina...adica n-as putea merge cu ea pe ploaie de exemplu...Insa atunci cand conduci un motor, te trec fiori pe sira spinarii...adrenalina ti se varsa in sange...si vantul care iti mangaie tamplele, te face sa zambesti. O experienta pe care sa nu o uiti asa cu una cu doua...Dar pare totusi cam nesigura. Pana la urma, daca cad de pe ea si ma imprastii pe asfalt? Adica...acum serios vorbind: sinucigasii pe doua roti de la stirile dupa-amiezii nu ma prea conving sa o incalec si eu. Nu, nu, ramanem la masina...Dupa cum spuneam, e sigura, fiabila...cu riscul de-ai da un sut in tabla, la cati bani bag in ea...
Mi-as lua o bere...O bere, un bol mare de floricele...sa ma pot uita cu prietena, linistit la meci.. Dar parca as avea chef si de un cazinou. Ma tot gandesc la ruleta aia, simt ca in seara asta am noroc. Si cu un trabuc intre dinti si un pahar de coniac in mana, as face senzatie cu siguranta.... Dar pare totusi cam complicat...Pana la urma, unde-i spun consoartei ca ma duc?? Doar nu vreau sa creada ca sunt un vicios. Nu nu, eu sunt baiat model...cu printip...nu ma dau pe netrebuincioase d-astea...Si totusi imi tot sta gandul la numerele alea norocoase. Simt eu asa ca in seara asta as da lovitura. Dar, daca pierd? Ce ma fac atunci?? E adevarat ca umbla o vorba prin sat cum ca cine nu risca, nu castiga dar voi n-o stiti si pe aia cu „cine risca, pierde”?....Ei bine, eu o stiu...deci, clar nu...ramanem la meci. Asta e, casinoul poate sa mai astepte...pana la urma stie si el saracu ca tot omu` e depravat si sfarseste prin a-i face o vizita...”
Vi-l prezint pe Canuta-Om-Sucit...Isi tot promite sa manance o ciocolata...sa se dea cu un motor si sa joace la o amarata de ruleta. Pentru stres, agitatie si efort sustinut ii acordam maximum de puncte... si il sfatuim ca macar la 80 ani sa se riste si el cu o ciocolata. Noi promitem sa venim cu placa...nu de alta, dar cu siguranta nu va mai avea suficienti dinti in gura pentru a o mesteca.
duminică, 9 mai 2010
M-au inscris intr-un program de reabilitare...
In ultimul timp mi s-a spus ca fumez cam mult...si ca sunt dependenta de cofi....ca par dezorganizata si ca ignor multe lucruri importante de altfel...Se insista asupra faptului ca nu-mi pasa si ca sunt rea...
In termenii lor, se pare ca ma gandesc numai la problemele mele si ca uit de restul. Egocentrista fiind, cica nu mai vad nimic in jurul meu, lucru care ma face de altfel si lipsita de sentimente.
Mi s-a mai reprosat ca nu ma implic suficient si mi s-a semnalat si pronuntatul „ai luat-o pe aratura”.
Ei vad ca pierd din detalii si ca nu mai stiu de capul meu. Replica constanta pe care o primesc atunci cand aflu ceva ce ar fi trebuit sa stiu deja e ceva de genul: „Normal ca tu habar nu ai, ca doar tu nu traiesti in casa asta... in tara asta...in viata asta...in lumea asta”. Lucrul pe care de altfel nu am cum sa-l contrazic. Se pare ca eu chiar nu traiesc in casa asta...in viata asta...in lumea asta.
Ceea ce ma amuza cel mai tare insa, este faptul ca toti se aduna, se unesc, se ingramadesc sa-mi rezolve mie problemele. „Domle, eu zic ca fata asta chiar nu mai stie de capul ei si consider ca este momentul sa decidem noi in locul ei. Supunem la vot?” ...si se voteaza. Unde se ajunge??
Implicit la scaderea numarului de tigari fumate si la cafeaua redusa...la gandurile aliniate frumusel si instruite ca la carte. Fara inaripati care zboara liber prin vazduh si alte asemenea.
Eu le-am mai spus ca mai simplu ar fi sa ma instraineze...unde stiu ei mai bine, cu precizarea „ a se intoarce doar cand isi baga mintile in cap”...Dar se pare ca nimeni n-a vrut sa priceapa. Si nu inteleg de ce? Pana la urma e chiar simplu: dispar eu si odata cu mine si problemele pe care le cauzez eu. Deci nimeni nu iese in pierdere.
Cu toate acestea degeaba...ei chiar nu vor sa inteleaga...Se incapataneaza toti sa ma reeduce pe mine, sa ma instruiasca si sa ma readuca pe calea cea dreapta. Lucrul pe care, de altfel, il detest cel mai mult. Hmm, oare sa le spun de pe acum ca n-au nicio sansa de reusita?? Nu de alta, dar sub nicio forma incapatanarea lor nu are cum sa o intreaca pe a mea, atata vreme cat eu inca mai am ceva personalitate. Iar, cand vorbim in termeni zodiacali, sansele sunt chiar ineegale...va spun eu din experienta.
Si totusi...in toata aceasta incercare de reabilitare, eu mai am o singura intrebare: pana la urma, de unde am invatat eu sa fiu egocentrista...lipsita de sentimente, dezinteresata si rea pe alocuri? Nu de alta, dar ma gandesc ca trebuie sa fi avut un profesor al dreacu de smecher, atata vreme cat produsul a iesit atat de bun...
In termenii lor, se pare ca ma gandesc numai la problemele mele si ca uit de restul. Egocentrista fiind, cica nu mai vad nimic in jurul meu, lucru care ma face de altfel si lipsita de sentimente.
Mi s-a mai reprosat ca nu ma implic suficient si mi s-a semnalat si pronuntatul „ai luat-o pe aratura”.
Ei vad ca pierd din detalii si ca nu mai stiu de capul meu. Replica constanta pe care o primesc atunci cand aflu ceva ce ar fi trebuit sa stiu deja e ceva de genul: „Normal ca tu habar nu ai, ca doar tu nu traiesti in casa asta... in tara asta...in viata asta...in lumea asta”. Lucrul pe care de altfel nu am cum sa-l contrazic. Se pare ca eu chiar nu traiesc in casa asta...in viata asta...in lumea asta.
Ceea ce ma amuza cel mai tare insa, este faptul ca toti se aduna, se unesc, se ingramadesc sa-mi rezolve mie problemele. „Domle, eu zic ca fata asta chiar nu mai stie de capul ei si consider ca este momentul sa decidem noi in locul ei. Supunem la vot?” ...si se voteaza. Unde se ajunge??
Implicit la scaderea numarului de tigari fumate si la cafeaua redusa...la gandurile aliniate frumusel si instruite ca la carte. Fara inaripati care zboara liber prin vazduh si alte asemenea.
Eu le-am mai spus ca mai simplu ar fi sa ma instraineze...unde stiu ei mai bine, cu precizarea „ a se intoarce doar cand isi baga mintile in cap”...Dar se pare ca nimeni n-a vrut sa priceapa. Si nu inteleg de ce? Pana la urma e chiar simplu: dispar eu si odata cu mine si problemele pe care le cauzez eu. Deci nimeni nu iese in pierdere.
Cu toate acestea degeaba...ei chiar nu vor sa inteleaga...Se incapataneaza toti sa ma reeduce pe mine, sa ma instruiasca si sa ma readuca pe calea cea dreapta. Lucrul pe care, de altfel, il detest cel mai mult. Hmm, oare sa le spun de pe acum ca n-au nicio sansa de reusita?? Nu de alta, dar sub nicio forma incapatanarea lor nu are cum sa o intreaca pe a mea, atata vreme cat eu inca mai am ceva personalitate. Iar, cand vorbim in termeni zodiacali, sansele sunt chiar ineegale...va spun eu din experienta.
Si totusi...in toata aceasta incercare de reabilitare, eu mai am o singura intrebare: pana la urma, de unde am invatat eu sa fiu egocentrista...lipsita de sentimente, dezinteresata si rea pe alocuri? Nu de alta, dar ma gandesc ca trebuie sa fi avut un profesor al dreacu de smecher, atata vreme cat produsul a iesit atat de bun...
joi, 6 mai 2010
I know it will end...
Cineva mi-a dedicat piesa asta la un moment dat...cu precizarea ca face parte din categoria: "cum sa mori incet...dar sigur". Acum o transmit si eu mai departe...cu precizarea ca macar asa nu mor singura:P
Mi s-a mai precizat si ca este indicat sa ma impac cu ideea ca trecutul meu va fi intotdeauna prezent in viitorul meu si ca...rahat, nu stiu...e prea frumoasa piesa asta ca sa mai pot gandi ceva acum....So, just enjoy the music si intelegeti voi ce vreti din ea...
Mi s-a mai precizat si ca este indicat sa ma impac cu ideea ca trecutul meu va fi intotdeauna prezent in viitorul meu si ca...rahat, nu stiu...e prea frumoasa piesa asta ca sa mai pot gandi ceva acum....So, just enjoy the music si intelegeti voi ce vreti din ea...
miercuri, 28 aprilie 2010
Vreau sa plec...departe daca se poate
Vreau sa plec...cat mai repede si cat mai departe posibil. Nu stiu unde, dar probabil ca nici nu vreau sa stiu...Trebuie doar sa fie noua locatia...Un nou vis...o alta idee.
Nu stiu de ce, dar in ultimul timp ma gandesc prea mult la calatorii. Inchid ochii si cat ai clipi ma trezesc in cu totul alta locatie. Fie ca sunt in fata calculatorului, in statie la 34, in pat sau la masa cu un suc in fata, intr-o clipa apar acele drumuri...acel soare si acele ziduri inconjurate de ape...Ma obosesc si imi iau si ultima farama de energie doar ca sa le vizualizez. Ma irita prea mult soarele de pe acele drumuri si urmele lasate de ape pe ziduri. Un sentiment total inconfortabil de altfel.
Tocmai de aceea zic: Gata, este nevoie de un nou loc. Unul necunoscut, inocent si fara trecut, cu imprejurimi nestiute si localnici straini. Fara golul lasat in urma de un zid mucegait si fara discomfortul unor ochi stransi ce nu mai suporta soarele....
Vreau sa nu ma mai cunoasca nimeni si sa nu mai cunosc pe nimeni. Sa nu trebuiasca sa vorbesc politicos atunci cand vreau doar sa tac si sa privesc zidul si sa nu mai afisez acel zambet fals atunci cand lumina soarelui ma orbeste...
Vreau doar muzica italiana pe meleaguri straine de Italia, un soare negandit in termeni englezesti si un dialect necunoscut mie care sa nu-mi mai dea voie sa interpretez. Nu mai vreau sa rulez scenarii. Am obosit si vreau doar sa stau intinsa pe o pajiste cu iarba noua, cu un vant din viitor si cu un fosnet poliglot si de neinteles. Vreau sa tac si sa uit, sa nu mai stiu si sa prevad. Sa anticipez cand iarba isi pierde culoarea si imi cere sa ma ridic si sa plec si sa nu mai simt amorteala acea apasatoare atunci cand intorc spatele si ma indepartez.
Vreau doar sa stiu ca vor mai exista si alte calatorii...locatii si noi aventuri...Sa nu mai gandesc in termeni finali si sa nu mai simt incertitudine.
Si vreau piesa asta...desi nu o inteleg. Cred ca am nevoie si de un translator...
Nu stiu de ce, dar in ultimul timp ma gandesc prea mult la calatorii. Inchid ochii si cat ai clipi ma trezesc in cu totul alta locatie. Fie ca sunt in fata calculatorului, in statie la 34, in pat sau la masa cu un suc in fata, intr-o clipa apar acele drumuri...acel soare si acele ziduri inconjurate de ape...Ma obosesc si imi iau si ultima farama de energie doar ca sa le vizualizez. Ma irita prea mult soarele de pe acele drumuri si urmele lasate de ape pe ziduri. Un sentiment total inconfortabil de altfel.
Tocmai de aceea zic: Gata, este nevoie de un nou loc. Unul necunoscut, inocent si fara trecut, cu imprejurimi nestiute si localnici straini. Fara golul lasat in urma de un zid mucegait si fara discomfortul unor ochi stransi ce nu mai suporta soarele....
Vreau sa nu ma mai cunoasca nimeni si sa nu mai cunosc pe nimeni. Sa nu trebuiasca sa vorbesc politicos atunci cand vreau doar sa tac si sa privesc zidul si sa nu mai afisez acel zambet fals atunci cand lumina soarelui ma orbeste...
Vreau doar muzica italiana pe meleaguri straine de Italia, un soare negandit in termeni englezesti si un dialect necunoscut mie care sa nu-mi mai dea voie sa interpretez. Nu mai vreau sa rulez scenarii. Am obosit si vreau doar sa stau intinsa pe o pajiste cu iarba noua, cu un vant din viitor si cu un fosnet poliglot si de neinteles. Vreau sa tac si sa uit, sa nu mai stiu si sa prevad. Sa anticipez cand iarba isi pierde culoarea si imi cere sa ma ridic si sa plec si sa nu mai simt amorteala acea apasatoare atunci cand intorc spatele si ma indepartez.
Vreau doar sa stiu ca vor mai exista si alte calatorii...locatii si noi aventuri...Sa nu mai gandesc in termeni finali si sa nu mai simt incertitudine.
Si vreau piesa asta...desi nu o inteleg. Cred ca am nevoie si de un translator...
joi, 22 aprilie 2010
Nu Paula draga nu poti da timpul inapoi...
Ok...am auzit piesa asta de prea multe ori in ultimul timp ca sa pot sa o las sa treaca asa cu una cu doua...kiss fm, radio 21, magic fm...puii mei se pare ca toti o au. Ar trebui sa ma invat minte o data si-o data sa nu mai ascult nici radio-ul. Cred ca o simfonica m-ar prinde mai bine...
Revenind insa la piesa: clipul ar fi superb daca n-ar fi tanti Paula prin peisaj...cat despre versuri, nu spun decat atat: Nu draga mea, chiar NU POTI DA TIMPUL INAPOI si este chiar trist sa iubesti amintiri...mai ales daca vin din Venetia. Gata...acum ca am zis-o, ma simt mai bine :) Enjoy the song...it`s really a nice one if you know what it means...
Revenind insa la piesa: clipul ar fi superb daca n-ar fi tanti Paula prin peisaj...cat despre versuri, nu spun decat atat: Nu draga mea, chiar NU POTI DA TIMPUL INAPOI si este chiar trist sa iubesti amintiri...mai ales daca vin din Venetia. Gata...acum ca am zis-o, ma simt mai bine :) Enjoy the song...it`s really a nice one if you know what it means...
luni, 19 aprilie 2010
Stii, e ca atunci cand...
Stii...e ca atunci cand te duci prin parc toamna tarziu si vrei sa gasesti pe banca praful unei raze de soare dar dai peste o frunza ce se rupe din inchieturi...Sau ca atunci cand pasesti prin ploaie pe asfalt si te astepti sa te gadile in talpa un nisip ametit de vara, dar te lovesti de fapt de betoane...
Uneori te gandesti ca traiesti pur si simplu intre anotimpuri si nu reusesti sub nicio forma sa poposesti in vreunul. Iti treci mana prin par iritata de concluzia la care ai ajuns si-l simti cand prea lung, cand prea scurt...proportile vin si pleaca si tu nu le poti opri locului.
Te uiti atenta la reflexia din oglinda retrovizoare si vezi aceea trasatura puternica ce se zbate slabita intre cutele adanci de riduri. In momentul acela tanjesti dupa personalitatea ta de alaltaieri. Dar nimeni nu ti-o poate da...a furat-o ziua de ieri si si pe tine te tine legata ziua de azi.
Inciudata iti spui ca nimic nu s-a schimbat, dar constati cu stupoare ca trecatorii de pe langa tine nu mai sunt aceiasi. Tu te crezi la fel...dar lungimea parului te tradeaza si cutele acelea iti descriu prezentul. Atunci te cauti disperata in trecut dar observi ca si el s-a schimbat...Ploaia l-a spalat si acum asteapta sa se usuce.
Aceasta constatare te frustreaza probabil cel mai mult. Pana la urma tu unde ai fost in tot acest timp?? Te enerveaza sa stii ca trecatorii aia si-au derulatat deja toate peisajele in timp ce tu ai asteptat ca tampita sa ti se developeze proiectia aceea invechita, deja rupta de la atata rulat in gol.
Incepi sa te panichezi si decizi in graba ca este momentul sa te aliniezi si tu in rand cu trecatorii. Poate ei stiu drumul. Te chinui sa-ti reglezi mersul cu al lor, dar te incurca dezacordurile. Obosesti, constienta fiind ca nu poti tine pasul. Cu toate astea alergi ca bezmetica uitand sa mai respiri. Gandul ca ai putea ramane din nou singura simtind durerea acelei personalitati pierdute...te inlemneste pur si simplu...
Intr-un final iti pierzi suflul de tot si te supui dorintei fizice de a sta jos. Cauti o banca din parc in speranta ca va alunga oboseala...Raza de soare a apus demult si tu te asezi cu grija, de frica sa nu deranjezi frunza rupta din incheieturi... Te uiti la ea cu atentie si incepi sa o apostrofezi cu blandete: „Saraca de tine...nici tu nu stii ca azi e azi si nu alaltaieri, nu-i asa?”
Uneori te gandesti ca traiesti pur si simplu intre anotimpuri si nu reusesti sub nicio forma sa poposesti in vreunul. Iti treci mana prin par iritata de concluzia la care ai ajuns si-l simti cand prea lung, cand prea scurt...proportile vin si pleaca si tu nu le poti opri locului.
Te uiti atenta la reflexia din oglinda retrovizoare si vezi aceea trasatura puternica ce se zbate slabita intre cutele adanci de riduri. In momentul acela tanjesti dupa personalitatea ta de alaltaieri. Dar nimeni nu ti-o poate da...a furat-o ziua de ieri si si pe tine te tine legata ziua de azi.
Inciudata iti spui ca nimic nu s-a schimbat, dar constati cu stupoare ca trecatorii de pe langa tine nu mai sunt aceiasi. Tu te crezi la fel...dar lungimea parului te tradeaza si cutele acelea iti descriu prezentul. Atunci te cauti disperata in trecut dar observi ca si el s-a schimbat...Ploaia l-a spalat si acum asteapta sa se usuce.
Aceasta constatare te frustreaza probabil cel mai mult. Pana la urma tu unde ai fost in tot acest timp?? Te enerveaza sa stii ca trecatorii aia si-au derulatat deja toate peisajele in timp ce tu ai asteptat ca tampita sa ti se developeze proiectia aceea invechita, deja rupta de la atata rulat in gol.
Incepi sa te panichezi si decizi in graba ca este momentul sa te aliniezi si tu in rand cu trecatorii. Poate ei stiu drumul. Te chinui sa-ti reglezi mersul cu al lor, dar te incurca dezacordurile. Obosesti, constienta fiind ca nu poti tine pasul. Cu toate astea alergi ca bezmetica uitand sa mai respiri. Gandul ca ai putea ramane din nou singura simtind durerea acelei personalitati pierdute...te inlemneste pur si simplu...
Intr-un final iti pierzi suflul de tot si te supui dorintei fizice de a sta jos. Cauti o banca din parc in speranta ca va alunga oboseala...Raza de soare a apus demult si tu te asezi cu grija, de frica sa nu deranjezi frunza rupta din incheieturi... Te uiti la ea cu atentie si incepi sa o apostrofezi cu blandete: „Saraca de tine...nici tu nu stii ca azi e azi si nu alaltaieri, nu-i asa?”
miercuri, 24 martie 2010
Joc sotronul pe talerele unei balante
Joc sotronul pe talerele unei balante. Asta fac in ultimul timp...echilibristica. Acum tzup pe un taler...mai incolo tzup pe celalalt si tot asa. In tot acest timp, strang cu putere in pumni un ciob cu colturile taioase. Ochii ii am inchisi si bratele in deriva. Ma dezechilibrez constant, cad, ma ridic dar insist sa o iau de la capat.
Mi s-a spus ca scopul jocului este sa ajung sa mentin acea balanta in linie dreapta. Nu mi s-a precizat insa si ca acest lucru echivaleaza cu a incerca sa faci racul sa mearga numai inainte si varsatorul sa verse aer in loc de apa.
Fara acest mic avertisment in prealabil, eu am zis ca merita incercat.
-Deci ce trebuie sa fac?
-Sa aduci talerele acelea la acelasi nivel dand cu ciobul in ele?
-Aa, doar atat...floare la ureche...Sa o facem, zic!
Ca la orice joc, pentru inceput a trebuit sa-mi schitez o strategie. Astfel m-am apucat sa masor, sa analizez, sa disec. Obiectul studiului? Semnele, ideile, faptele, cuvintele, concluziile.
Peste semne am trecut rapid: prea multe nu au fost, deci nu mare lucru de analizat. La idei m-am impotmolit putin. Semnele au fost de vina, daca ele nu taceau, nu-mi taceau nici ideile. Am trecut inciudata la fapte si m-am izbit de cuvinte. Aveam cuvintele dar nu se potriveau cu faptele. Am constat ca niciodata cuvintele mele nu vor descrie faptele celuilalt si niciodata faptele lui nu vor descrie cuvintele mele. Am mai studiat putin ciobul din mana. „Hmm, deci de aici sunt colturile aceala taioase?” si am continuat.
Am ajuns la concluzii. Aici am obosit: prea multe care se bat cap in cap. Nici cu biciul n-am reusit sa le cumintesc si sa le fac sa stea locului. Studiul a avut de suferit si misiunea a fost compromisa.
Scoasa din tatani m-am gandit serios sa iau la bataie faptele acelea care mi-au tulburat si concluziile. Mi-am amintit insa ca nu sunt o fire violenta si am preferat sa inchid agenda.
Acum, plictisita de o strategie ce a esuat lamentabil ma plimb ca tampita de pe un taler pe altul, sperand ca la un moment dat voi gasi punctul acela de echilibru. Si nu, nu este ca atunci cand sunt in cautarea punctului Zen. Acolo lucrurile sunt mult mai simple si mai clare si cu siguranta ar fi mai usor sa construiesc un vapor intr-o sticla decat sa aduc o adiere de echilibru in situatia de fata.
Din cand in cand, ma mai trazneste cate un gand. Daca fac racul acela sa mearga numai inainte si varsatorul sa verse numai aer, imi echilibrez si balanta aceea care deja ma ameteste? N-am de unde stii si pana nu ma lamuresc clar, mai bine inchid ochii si ma las leganata de taler...
Gandesc un prezent, privesc un trecut si ma intreb cum ar suna viitorul si da, am un ciob in mana care imi provoaca rani cu colturile lui ascutite.
Mi s-a spus ca scopul jocului este sa ajung sa mentin acea balanta in linie dreapta. Nu mi s-a precizat insa si ca acest lucru echivaleaza cu a incerca sa faci racul sa mearga numai inainte si varsatorul sa verse aer in loc de apa.
Fara acest mic avertisment in prealabil, eu am zis ca merita incercat.
-Deci ce trebuie sa fac?
-Sa aduci talerele acelea la acelasi nivel dand cu ciobul in ele?
-Aa, doar atat...floare la ureche...Sa o facem, zic!
Ca la orice joc, pentru inceput a trebuit sa-mi schitez o strategie. Astfel m-am apucat sa masor, sa analizez, sa disec. Obiectul studiului? Semnele, ideile, faptele, cuvintele, concluziile.
Peste semne am trecut rapid: prea multe nu au fost, deci nu mare lucru de analizat. La idei m-am impotmolit putin. Semnele au fost de vina, daca ele nu taceau, nu-mi taceau nici ideile. Am trecut inciudata la fapte si m-am izbit de cuvinte. Aveam cuvintele dar nu se potriveau cu faptele. Am constat ca niciodata cuvintele mele nu vor descrie faptele celuilalt si niciodata faptele lui nu vor descrie cuvintele mele. Am mai studiat putin ciobul din mana. „Hmm, deci de aici sunt colturile aceala taioase?” si am continuat.
Am ajuns la concluzii. Aici am obosit: prea multe care se bat cap in cap. Nici cu biciul n-am reusit sa le cumintesc si sa le fac sa stea locului. Studiul a avut de suferit si misiunea a fost compromisa.
Scoasa din tatani m-am gandit serios sa iau la bataie faptele acelea care mi-au tulburat si concluziile. Mi-am amintit insa ca nu sunt o fire violenta si am preferat sa inchid agenda.
Acum, plictisita de o strategie ce a esuat lamentabil ma plimb ca tampita de pe un taler pe altul, sperand ca la un moment dat voi gasi punctul acela de echilibru. Si nu, nu este ca atunci cand sunt in cautarea punctului Zen. Acolo lucrurile sunt mult mai simple si mai clare si cu siguranta ar fi mai usor sa construiesc un vapor intr-o sticla decat sa aduc o adiere de echilibru in situatia de fata.
Din cand in cand, ma mai trazneste cate un gand. Daca fac racul acela sa mearga numai inainte si varsatorul sa verse numai aer, imi echilibrez si balanta aceea care deja ma ameteste? N-am de unde stii si pana nu ma lamuresc clar, mai bine inchid ochii si ma las leganata de taler...
Gandesc un prezent, privesc un trecut si ma intreb cum ar suna viitorul si da, am un ciob in mana care imi provoaca rani cu colturile lui ascutite.
duminică, 7 martie 2010
Un puzzle total nesatisfacator...
Intotdeauna mi-a placut sa-mi ocup timpul liber cu puzzle-uri greu de alcatuit, compuse din zeci de mii de piese. Ma intriga, ma fascineaza si ma stimuleaza. Sa gasesc combinatii posibile, mutari probabile si alipiri sigure este unul dintre hobby-urile mele preferate...
Asta pana cand cineva vine nonsalant si-mi da solutia, aratandu-mi satisfacut piesa lipsa pe care o caut eu de fapt. Atunci incep sa ma enervez. Ajung sa cred ca strategiile mele, construite cu atata migala si supuse la zeci de mii de teste au fost realmente de prisos
Cand realizezi ca si un copil de cinci ani ar gandi finalul jocului mai bine decat tine, te intrebi cum dreacu ai putut fi tu atat de proasta incat sa nu anticipezi singura miscarile??
„Daca tot vroiai sa te implici de ce nu ai facut-o de la bun inceput? Ti se pare normal sa vii acum si sa trantesti un final total plictisor de altfel? Pana la urma, daca aveam nevoie de ajutor, ti-l ceream nu? Poate ca nu vroiam sa stiu inca finalul”...
Si totusi, piesa lipsa a fost pusa, puzzle-ul a fost completat si imaginea de ansamblu a iesit la iveala. Stiu, nu e una care sa-ti placa si clar nu seamana cu cea pe care ai gandit-o tu pana nu demult. Acum, nu mai are sens sa te joci. Regulile nu mai sunt pe gustul tau si te gandesti ca este chiar patetic sa pierzi pe mutarile altuia.
-Buna ziua, as dori si eu un puzzle pentru copii cu varstele cuprinse intre 3-5 ani. Trebuie sa trec odata de pragul ala de 5 ani, dar se pare ca mai e nevoie de exercitiu. Credeti ca daca mai incerc, am sanse sa vad si eu nenorocita aia de piesa lipsa, atat de evidenta in ochii celorlalti? ...Nu de alta dar m-am cam plictisit sa fiu oarba.
Asta pana cand cineva vine nonsalant si-mi da solutia, aratandu-mi satisfacut piesa lipsa pe care o caut eu de fapt. Atunci incep sa ma enervez. Ajung sa cred ca strategiile mele, construite cu atata migala si supuse la zeci de mii de teste au fost realmente de prisos
Cand realizezi ca si un copil de cinci ani ar gandi finalul jocului mai bine decat tine, te intrebi cum dreacu ai putut fi tu atat de proasta incat sa nu anticipezi singura miscarile??
„Daca tot vroiai sa te implici de ce nu ai facut-o de la bun inceput? Ti se pare normal sa vii acum si sa trantesti un final total plictisor de altfel? Pana la urma, daca aveam nevoie de ajutor, ti-l ceream nu? Poate ca nu vroiam sa stiu inca finalul”...
Si totusi, piesa lipsa a fost pusa, puzzle-ul a fost completat si imaginea de ansamblu a iesit la iveala. Stiu, nu e una care sa-ti placa si clar nu seamana cu cea pe care ai gandit-o tu pana nu demult. Acum, nu mai are sens sa te joci. Regulile nu mai sunt pe gustul tau si te gandesti ca este chiar patetic sa pierzi pe mutarile altuia.
-Buna ziua, as dori si eu un puzzle pentru copii cu varstele cuprinse intre 3-5 ani. Trebuie sa trec odata de pragul ala de 5 ani, dar se pare ca mai e nevoie de exercitiu. Credeti ca daca mai incerc, am sanse sa vad si eu nenorocita aia de piesa lipsa, atat de evidenta in ochii celorlalti? ...Nu de alta dar m-am cam plictisit sa fiu oarba.
miercuri, 24 februarie 2010
Inlocuiesc un dinte...elimin o problema
Astazi mi s-a spart un dinte...brusc si dintr-o data...de fapt nu tot, ci doar o bucatica mica. Dar totusi, mi s-a spart un dinte si... in socul in care ma pozitionam mi-am spus imediat: „E clar, sfarsitul imi e aproape”. Evident ca m-au apucat depresiile instant si am inceput sa-mi sun toate cunostiintele care ar putea avea si cea mai vaga legatura cu minunatul domeniu numit „Stomatologie”...Cu ce m-am ales? Pai, de la sfaturi pertinente pana la pareri hilare si absurde, am reusit sa colectez 4 idei mari si late:
1. Ori ma duc de urgenta la un stomatolog si termin odata cu prostiile;
2. Ori renunt la cofi si la cola...sure... and pigs flies;
3. Ori iau o ata si o infing o data in dintele avariat, o data intr-o clanta si trag...auch;
4. Ori, astept sa mor....doh!!
Daca as alege varianta 1 as zice ca am luat o decizie matura si m-as pupa pe ambii obrajori mandra foc de intelepciunea mea. Dar, aici am avea o problema si inca una mare: URASC DENTISTII. De altfel, cred ca acesta este si unul dintre motivele pentru care au inceput sa-mi cada...nu dentistii, ci dintii. Am avut o serie de traume in copilarie care m-au determinat sa nu mai calc vreodata cu inima impacata intr-un astfel de cabinet al torturilor. Nici vesnicul „hai pisicutza ca ma opresc eu cand zici tu Auuu” nici toate bomboanele, rasfaturile si recompensele din lume nu m-ar mai determina sa ma intorc.
Daca as alege varianta a 2-a insa, ar insemna sa-mi daram toate principiile mele cofeinologice cladite cu atata migala in timp si sa ma resetez. Ar fi trist...m-as simti nevoita sa ma iau la tranta cu subconstientul si la palme cu personalitatea. Psihicul meu s-ar deregla total si as suferi un dezechilibru metal lamentabil. M-as vedea nevoita sa vizitez un cabinet psihologic si ar fi chiar dureros pe vremurile astea de criza.
In schimb, daca as alege varianta a 3-a ar insemna sa fiu pur si simplu „retard”...si chiar daca mintea mea ar prezenta aspecte caracteristice primilor trei ani din viata, sunt absolut sigura ca maturitatea dintilor mei s-ar revolta la auzul unor asemenea vesti si durerea as resimti-o tot eu.
Insa, daca as opta pentru varianta a 4-a ar trebui ori sa-mi repar dintii undeva prin 2012 (cica atunci se intampla o chestie feng-shui in masa) ori peste 60 ani (ce vreti, mintile rebele traiesc mult) ori niciodata...testand statistica probabilitatilor absurde, o caramida mi-ar cadea in cap intre timp si as muri pe loc inainte sa apuc sa-mi repar dintii.
Si pana la urma, ce as putea alege? Binenteles ca varianta pe care o urasc cel mai mult, si anume, aceea de a ma duce intr-un final la afurisitul ala de dentist. Aici, ca o mica paranteza, tin sa mentinonez ca in cugetul meu foarte simtitor in ultimul timp de altfel, am observat ca intotdeauna cand am mai multe variante de raspuns, tind sa o aleg pe aceea care imi displace mie cel mai mult....Ca atare, cu un „Bla” serios in varful buzelor inchei aceasta paranteza si imi definitivez pozitia: da, ma duc cu stres, dureri si bombaneli la un dentist sa-mi inlocuiesc odata dintele ala afurisit cu unul nou...
Si ca un scurt PS tin sa ma mentionez ca, in ultimul timp, behind me, se tot inlocuiesc diverse chestii cum ar fi masini uzate cu unele noi si frumoase, servicii proaste cu proiecte de viitor, chestii trecute si ingropate cu feeling-uri de moment si alte dude. Pai daca asa stau lucrurile si tot omu se pune pe inlocuit, de ce sa nu o fac si eu? Pana la urma, totul tine de comfort, nu?
1. Ori ma duc de urgenta la un stomatolog si termin odata cu prostiile;
2. Ori renunt la cofi si la cola...sure... and pigs flies;
3. Ori iau o ata si o infing o data in dintele avariat, o data intr-o clanta si trag...auch;
4. Ori, astept sa mor....doh!!
Daca as alege varianta 1 as zice ca am luat o decizie matura si m-as pupa pe ambii obrajori mandra foc de intelepciunea mea. Dar, aici am avea o problema si inca una mare: URASC DENTISTII. De altfel, cred ca acesta este si unul dintre motivele pentru care au inceput sa-mi cada...nu dentistii, ci dintii. Am avut o serie de traume in copilarie care m-au determinat sa nu mai calc vreodata cu inima impacata intr-un astfel de cabinet al torturilor. Nici vesnicul „hai pisicutza ca ma opresc eu cand zici tu Auuu” nici toate bomboanele, rasfaturile si recompensele din lume nu m-ar mai determina sa ma intorc.
Daca as alege varianta a 2-a insa, ar insemna sa-mi daram toate principiile mele cofeinologice cladite cu atata migala in timp si sa ma resetez. Ar fi trist...m-as simti nevoita sa ma iau la tranta cu subconstientul si la palme cu personalitatea. Psihicul meu s-ar deregla total si as suferi un dezechilibru metal lamentabil. M-as vedea nevoita sa vizitez un cabinet psihologic si ar fi chiar dureros pe vremurile astea de criza.
In schimb, daca as alege varianta a 3-a ar insemna sa fiu pur si simplu „retard”...si chiar daca mintea mea ar prezenta aspecte caracteristice primilor trei ani din viata, sunt absolut sigura ca maturitatea dintilor mei s-ar revolta la auzul unor asemenea vesti si durerea as resimti-o tot eu.
Insa, daca as opta pentru varianta a 4-a ar trebui ori sa-mi repar dintii undeva prin 2012 (cica atunci se intampla o chestie feng-shui in masa) ori peste 60 ani (ce vreti, mintile rebele traiesc mult) ori niciodata...testand statistica probabilitatilor absurde, o caramida mi-ar cadea in cap intre timp si as muri pe loc inainte sa apuc sa-mi repar dintii.
Si pana la urma, ce as putea alege? Binenteles ca varianta pe care o urasc cel mai mult, si anume, aceea de a ma duce intr-un final la afurisitul ala de dentist. Aici, ca o mica paranteza, tin sa mentinonez ca in cugetul meu foarte simtitor in ultimul timp de altfel, am observat ca intotdeauna cand am mai multe variante de raspuns, tind sa o aleg pe aceea care imi displace mie cel mai mult....Ca atare, cu un „Bla” serios in varful buzelor inchei aceasta paranteza si imi definitivez pozitia: da, ma duc cu stres, dureri si bombaneli la un dentist sa-mi inlocuiesc odata dintele ala afurisit cu unul nou...
Si ca un scurt PS tin sa ma mentionez ca, in ultimul timp, behind me, se tot inlocuiesc diverse chestii cum ar fi masini uzate cu unele noi si frumoase, servicii proaste cu proiecte de viitor, chestii trecute si ingropate cu feeling-uri de moment si alte dude. Pai daca asa stau lucrurile si tot omu se pune pe inlocuit, de ce sa nu o fac si eu? Pana la urma, totul tine de comfort, nu?
duminică, 21 februarie 2010
Obiecte, imagini si vederi de ansamblu...
In seara asta m-am hotarat sa-mi fie dor...si nu de ganduri, nici idei sau cuvinte ci de obiecte, imagini si vederi de ansamblu...Care este ordinea lor, nici eu n-o stiu...sunt prea multe. Tot ce am inteles insa este ca vor cu tot dinadinsul sa-mi tulbure gandurile, ideile si implicit cuvintele. Astfel ca, astazi prefer sa fiu slaba si sa ma las in voia lor...
Deci, de ce imi este mie dor acum? De multe...dar am sa incerc totusi sa sintetizez doar cateva...
Imi e dor de o cafea varsata pe un pulover de lana, blugi si implicit un scaun din dreapta...o privire infuriata si o tapitarie stricata.
Imi e dor de opriri dese in benzinarii si ravasitul unor rafturi cu CD-uri...Oldies-ul a castigat intotdeauna precum si revistele Glamour recitate intr-o serie de drifturi periculoase si un soare orbitor.
Imi e dor de hartile mult prea complexe pentru o minte ce a terminat Filologia...totusi sa urmaresti cu degetelul aceea linie serpuita este o problema complicata pentru o umanista.
Imi e dor de o sampanie pentru cei ce conduc, pahare cu Tweety, o briosa si nasul rosu al lui Rudolph.
Imi e dor de frig...si nu de cel de acum, mult prea apatic si anost...ci de acel frig care desi il simti pana in maduva oaselor iti face bine, atata vreme cat stii ca ai pe tine o patura ce lasa scame rosii pe haine.
Imi e dor de un ren imbracat „cool” cu inscriptii copilaroase pe t-shirt si de sarmale si haribo pe care acum sigur le-as manca si la 1 noaptea fara teama ca imi stric schadule-ul meu ce implica ore fixe.
Imi e dor de un zambet...de fapt de mai multe si mai ales de acelea perfecte ce transmit cuvinte si idei.
Imi e dor de beculete, miros de brad, cadouri si Craciun...si imi e dor sa-mi doresc Craciunul.
Imi e dor de munti si dealuri, soare si semne rutiere greu de descifrat si de scotocitul de maruntis prin buzunare in fata unei bariere stricte in reguli.
Imi e dor de un joc de cuvinte, play-ul unui casetofon si niste sandvisuri straine...si mai ales de Speed si flick-flack-urile de rigoare...de canalele inundate de apa si detaliile arhitectonice de pe niste ziduri vechi...o fortareata si un castel cu nume pretentios, galerii si magazine fitoase.
Si imi e dor de urmele lasate de tocurile cui pe o patura de zapada neinvitata, de un ceas tarziu, felinarul cald al fumatorilor, un zgomot festiv si mult confetti...
Si poate de un pilot, un copilot si un drum...
Deci, de ce imi este mie dor acum? De multe...dar am sa incerc totusi sa sintetizez doar cateva...
Imi e dor de o cafea varsata pe un pulover de lana, blugi si implicit un scaun din dreapta...o privire infuriata si o tapitarie stricata.
Imi e dor de opriri dese in benzinarii si ravasitul unor rafturi cu CD-uri...Oldies-ul a castigat intotdeauna precum si revistele Glamour recitate intr-o serie de drifturi periculoase si un soare orbitor.
Imi e dor de hartile mult prea complexe pentru o minte ce a terminat Filologia...totusi sa urmaresti cu degetelul aceea linie serpuita este o problema complicata pentru o umanista.
Imi e dor de o sampanie pentru cei ce conduc, pahare cu Tweety, o briosa si nasul rosu al lui Rudolph.
Imi e dor de frig...si nu de cel de acum, mult prea apatic si anost...ci de acel frig care desi il simti pana in maduva oaselor iti face bine, atata vreme cat stii ca ai pe tine o patura ce lasa scame rosii pe haine.
Imi e dor de un ren imbracat „cool” cu inscriptii copilaroase pe t-shirt si de sarmale si haribo pe care acum sigur le-as manca si la 1 noaptea fara teama ca imi stric schadule-ul meu ce implica ore fixe.
Imi e dor de un zambet...de fapt de mai multe si mai ales de acelea perfecte ce transmit cuvinte si idei.
Imi e dor de beculete, miros de brad, cadouri si Craciun...si imi e dor sa-mi doresc Craciunul.
Imi e dor de munti si dealuri, soare si semne rutiere greu de descifrat si de scotocitul de maruntis prin buzunare in fata unei bariere stricte in reguli.
Imi e dor de un joc de cuvinte, play-ul unui casetofon si niste sandvisuri straine...si mai ales de Speed si flick-flack-urile de rigoare...de canalele inundate de apa si detaliile arhitectonice de pe niste ziduri vechi...o fortareata si un castel cu nume pretentios, galerii si magazine fitoase.
Si imi e dor de urmele lasate de tocurile cui pe o patura de zapada neinvitata, de un ceas tarziu, felinarul cald al fumatorilor, un zgomot festiv si mult confetti...
Si poate de un pilot, un copilot si un drum...
miercuri, 17 februarie 2010
M-a obosit oboseala...
Pana la urma a venit si momentul asta...
S-a intrezarit intai timid...cu mici revolte si stari de stres si a continuat cu o dorinta acuta de somn si ameteala...
M-am acomodat insa cu prezenta ei si ei ii placea, doar se simtea dorita si astfel motivata. Cu timpul insa a ajuns depresiva si din ce in ce mai inversunata sa-mi faca mie zile amare...Iar acum pur si simplu ma domina si nimic mai mult. Este plictisita si sictirita sa ma tot domine dar nu se poate opri aici si asta pentru ca are un sentiment de posesie al dracu de incapatanat. Prefera in schimb sa-mi invadeze toate circumvolutiunile din sistem si sa mi-l adoarma pe termen nedefinit fara sa se caiasca in vreun fel sau altul...
Primele care au cedat au fost pleoapele. Saracele, au luptat din greu sa-si mentina o pozitie verticala...dar cand fortele nu sunt egale, sansele sunt aproape nule, nu?
Ulterior a trecut la un alt segment, semnalandu-si prezenta de data aceasta printr-un servet de bucatarie uitat de bunavoie in frigider si o scrumiera aruncata cu totul la gunoi. Si-a definitivat intentiile printr-un gust insipid de cafea si mi-a dispersat o parte din materia cenusie.
In timp, ideile mele au fost vanturate fara pic de compatimire intelectuala si gandurile, iscodite si pornite unul impotriva celuilalt. Cand mi-au sangerat si cuvintele insa, am plans. Pana la urma ce sunt eu daca le pierd si pe ele? Un contur si nimic mai mult...
Dar de ce as plange cand bateriile sunt consumate si motivatia de a mai cumpara altele, trimisa undeva in exil??...
...pana acum iubeam prezenta ei in viata mea. Imi dadea sentimentul prestigiului si al utilitatii...Acum insa doar ma oboseste...Ma oboseste oboseala si cel mai mult ma oboseste sa mai lupt cu ea. Si de ce as face-o? Oricum tot ea va castiga. Marturie sta dezechilibrul mental al cafelei mele.
Mai bine stau si astept. Astept sa vad pana unde vrea sa mearga...Si, intre timp, incerc sa ma resemnez cu gandul ca nu exista realitate atata vreme cat visez tot timpul. Dar daca ea nu ma lasa sa dorm, cum pot visa? Se pare ca o pasioneaza prea mult starile mele de insomnie si orele obraznice, pentru a-i acorda subconstientului meu un moment de reverie...
Cand oboseala iti ataca psihicul cum iti salvezi sufletul...?
S-a intrezarit intai timid...cu mici revolte si stari de stres si a continuat cu o dorinta acuta de somn si ameteala...
M-am acomodat insa cu prezenta ei si ei ii placea, doar se simtea dorita si astfel motivata. Cu timpul insa a ajuns depresiva si din ce in ce mai inversunata sa-mi faca mie zile amare...Iar acum pur si simplu ma domina si nimic mai mult. Este plictisita si sictirita sa ma tot domine dar nu se poate opri aici si asta pentru ca are un sentiment de posesie al dracu de incapatanat. Prefera in schimb sa-mi invadeze toate circumvolutiunile din sistem si sa mi-l adoarma pe termen nedefinit fara sa se caiasca in vreun fel sau altul...
Primele care au cedat au fost pleoapele. Saracele, au luptat din greu sa-si mentina o pozitie verticala...dar cand fortele nu sunt egale, sansele sunt aproape nule, nu?
Ulterior a trecut la un alt segment, semnalandu-si prezenta de data aceasta printr-un servet de bucatarie uitat de bunavoie in frigider si o scrumiera aruncata cu totul la gunoi. Si-a definitivat intentiile printr-un gust insipid de cafea si mi-a dispersat o parte din materia cenusie.
In timp, ideile mele au fost vanturate fara pic de compatimire intelectuala si gandurile, iscodite si pornite unul impotriva celuilalt. Cand mi-au sangerat si cuvintele insa, am plans. Pana la urma ce sunt eu daca le pierd si pe ele? Un contur si nimic mai mult...
Dar de ce as plange cand bateriile sunt consumate si motivatia de a mai cumpara altele, trimisa undeva in exil??...
...pana acum iubeam prezenta ei in viata mea. Imi dadea sentimentul prestigiului si al utilitatii...Acum insa doar ma oboseste...Ma oboseste oboseala si cel mai mult ma oboseste sa mai lupt cu ea. Si de ce as face-o? Oricum tot ea va castiga. Marturie sta dezechilibrul mental al cafelei mele.
Mai bine stau si astept. Astept sa vad pana unde vrea sa mearga...Si, intre timp, incerc sa ma resemnez cu gandul ca nu exista realitate atata vreme cat visez tot timpul. Dar daca ea nu ma lasa sa dorm, cum pot visa? Se pare ca o pasioneaza prea mult starile mele de insomnie si orele obraznice, pentru a-i acorda subconstientului meu un moment de reverie...
Cand oboseala iti ataca psihicul cum iti salvezi sufletul...?
duminică, 14 februarie 2010
Mai ales intr-o zi ca aceasta...
Cu castile bine infipte in urechi, muzica data la maxim si bocancii pregatiti pentu cele mai grave consecinte ale interperiilor de afara am pornit-o la pas marunt pe aceeasi strada atat de cunoscuta mie.
Nimic deosebit pana aici: acelasi asfalt umezit, aceeasi murdarie a zapezii abandonate care viseaza la un detergent mai bun.
Ce m-a socat insa au fost carutele...dap, azi, in loc de marci futuriste pe patru roti, am vazut numai carute...unele dintre ele schiopatau, altele bolboroseau de prea multe roti si multe dintre ele se prezentau pur si simplu cu dotarea din fabrica.
In tot acest peisaj rural, mi s-a parut firesc sa ma inclin respectos in fata celor prefabricate si sa plang alaturi de cele cu prea putine roti ce isi schipatau tragic existenta. Mi-am zis insa sa stau de vorba si cu rotiile in plus care nu-si gaseau locul intre cele patru puncte.
Dubios, dar ele mi s-au parut cele mai volubile si pline de viata. In timp ce fabricatele si cele triste nu-si complicau existenta gandind doar in termeni uzuali de resemnare, cele care se simteau in plus, visau zambind.
Le-am intrebat de unde atata fericire pe capul lor si ce e cu zambetul acela tamp si perplex. Mi-au raspuns parca minunandu-se ca intreb: nu e fericire, ci pur si simplu acea satisfactie ca nu esti divizat in patru puncte.
„Si totusi isi gsesc locul??”, m-am intrebat eu...Nici ele nu stiu, cu atat mai putin eu. Un lucru este cert insa: m-au asigurat ca nu vor inceta sa caute acea roata lipsa pe care sa o inlocuiasca. Si cand te gandesti ca ar putea lua simplu o caruta direct din fabrica...ce gaste!
Intr-o zi indragostita ca aceasta toate carutele ies sa se mandreasca cu atelajul lor...cele mai multe schipateaza si sunt amare, unele, in patru roti iti rad in fata de ingamfare, in timp ce acelea in plus viseaza la o caruta deja completa care se flateaza....
Insist totusi sa se revina la masini...niciodata acele jenti cromate nu vor lasa loc de o a cincea roata la caruta, mai ales intr-o zi ca aceasta...
Nimic deosebit pana aici: acelasi asfalt umezit, aceeasi murdarie a zapezii abandonate care viseaza la un detergent mai bun.
Ce m-a socat insa au fost carutele...dap, azi, in loc de marci futuriste pe patru roti, am vazut numai carute...unele dintre ele schiopatau, altele bolboroseau de prea multe roti si multe dintre ele se prezentau pur si simplu cu dotarea din fabrica.
In tot acest peisaj rural, mi s-a parut firesc sa ma inclin respectos in fata celor prefabricate si sa plang alaturi de cele cu prea putine roti ce isi schipatau tragic existenta. Mi-am zis insa sa stau de vorba si cu rotiile in plus care nu-si gaseau locul intre cele patru puncte.
Dubios, dar ele mi s-au parut cele mai volubile si pline de viata. In timp ce fabricatele si cele triste nu-si complicau existenta gandind doar in termeni uzuali de resemnare, cele care se simteau in plus, visau zambind.
Le-am intrebat de unde atata fericire pe capul lor si ce e cu zambetul acela tamp si perplex. Mi-au raspuns parca minunandu-se ca intreb: nu e fericire, ci pur si simplu acea satisfactie ca nu esti divizat in patru puncte.
„Si totusi isi gsesc locul??”, m-am intrebat eu...Nici ele nu stiu, cu atat mai putin eu. Un lucru este cert insa: m-au asigurat ca nu vor inceta sa caute acea roata lipsa pe care sa o inlocuiasca. Si cand te gandesti ca ar putea lua simplu o caruta direct din fabrica...ce gaste!
Intr-o zi indragostita ca aceasta toate carutele ies sa se mandreasca cu atelajul lor...cele mai multe schipateaza si sunt amare, unele, in patru roti iti rad in fata de ingamfare, in timp ce acelea in plus viseaza la o caruta deja completa care se flateaza....
Insist totusi sa se revina la masini...niciodata acele jenti cromate nu vor lasa loc de o a cincea roata la caruta, mai ales intr-o zi ca aceasta...
vineri, 12 februarie 2010
O ciocolata...neagra, va rog!
Acum cateva secunde m-a traznit un gand ciudat...de ce imi place mie ciocolata light? Niciodata nu mi-am pus intrebarea asta desi in ultimul timp ma cam seaca.
Adica, in fiecare dimineata, daca nu mananc cel putin o tableta de Kandia neagra cu 55 % cacao, parca nu sunt om. As putea foarte usor sa optez pentru cea simpla, cu lapte. E dulce, e buna si exista tot timpul in frigiderul meu. Plus ca o gasesti la toate colturile, dacar fi sa raman fara. Insa nu, eu n-o vreau p-aia, eu o vreau pe Kandia mea cea light si nu exista loc de discutii. Pacat ca se gaseste asa greu...
In timp ce Poiana cea dulce impanzeste buticul de vizavi a lui Gigi, cea light isi face veacul tantos doar in hipermarket-urile bine aprovizionate. Mi-ar fi mai usor sa-mi indrept atentia spre cea dulce nu? Mai ales ca vine la pachet cu mai multe modele: de la cea cu fructe, pana la migdale sau umplutura de caramel. Aia neagra are doar trei variante 55%, 75% sau 85% cacao...niste cifre si nimic mai mult.
Si totusi de ce o plac atat de mult si de ce innebunesc de pofta cand frigiderul meu uita sa o caute prin sertarasul destinat dulciurilor? Sa fie oare pentru ca e rara...sau poate pentru ca imi da o doza necesara de amaraciune, o doza de 55%? Sa fie un soi de masochism al papilelor mele gustative care cer sa fie chinuite nitel? Tot ce e posibil
Un fapt este cert insa: imi place...si azi-dimineata nu o mai aveam. Ii ocupasera locul in sertarasul destinat dulciurilor, multe alte chestii zaharoase si pline de calorii innecate in aroma de fructe, caramel si migdala. Perplexa, l-am ciufulit putin pe Dl Frigider ca m-a tradat insa m-am calmat imediat...Pai normal ca nu mai aveam ciocolata neagra ca doar deh in ultimele zile am bagat la greu portie dubla ca se necesita. Se pare ca nu ma mai multumesc cu o singura tableta, mai nou vreau 2-3, poate chiar 5 tablete. „Acum, ia si inghite in sec”, mi-am zis. „Asa se intampla daca te lacomesti.”
Si totusi de ce imi place ciocolata neagra, atata timp cat n-am nimic impotriva unui dulce? Ador Bounty si iubesc Tiramisu...cu toate astea urasc ciocolata simpla si mai ales pe cea impopotonata cu arome traumatizante de fructe, caramel si bla. Vreau ciocolata mea cea neagra...aia amara si incapatanata, dar atat de dulce odata ce se topeste in gura si-mi pune la punct papilele mele cele pretentioase.
Si ete si o piesa care i se potriveste perfect Kandiei mele cu doar 55% cacao...
Adica, in fiecare dimineata, daca nu mananc cel putin o tableta de Kandia neagra cu 55 % cacao, parca nu sunt om. As putea foarte usor sa optez pentru cea simpla, cu lapte. E dulce, e buna si exista tot timpul in frigiderul meu. Plus ca o gasesti la toate colturile, dacar fi sa raman fara. Insa nu, eu n-o vreau p-aia, eu o vreau pe Kandia mea cea light si nu exista loc de discutii. Pacat ca se gaseste asa greu...
In timp ce Poiana cea dulce impanzeste buticul de vizavi a lui Gigi, cea light isi face veacul tantos doar in hipermarket-urile bine aprovizionate. Mi-ar fi mai usor sa-mi indrept atentia spre cea dulce nu? Mai ales ca vine la pachet cu mai multe modele: de la cea cu fructe, pana la migdale sau umplutura de caramel. Aia neagra are doar trei variante 55%, 75% sau 85% cacao...niste cifre si nimic mai mult.
Si totusi de ce o plac atat de mult si de ce innebunesc de pofta cand frigiderul meu uita sa o caute prin sertarasul destinat dulciurilor? Sa fie oare pentru ca e rara...sau poate pentru ca imi da o doza necesara de amaraciune, o doza de 55%? Sa fie un soi de masochism al papilelor mele gustative care cer sa fie chinuite nitel? Tot ce e posibil
Un fapt este cert insa: imi place...si azi-dimineata nu o mai aveam. Ii ocupasera locul in sertarasul destinat dulciurilor, multe alte chestii zaharoase si pline de calorii innecate in aroma de fructe, caramel si migdala. Perplexa, l-am ciufulit putin pe Dl Frigider ca m-a tradat insa m-am calmat imediat...Pai normal ca nu mai aveam ciocolata neagra ca doar deh in ultimele zile am bagat la greu portie dubla ca se necesita. Se pare ca nu ma mai multumesc cu o singura tableta, mai nou vreau 2-3, poate chiar 5 tablete. „Acum, ia si inghite in sec”, mi-am zis. „Asa se intampla daca te lacomesti.”
Si totusi de ce imi place ciocolata neagra, atata timp cat n-am nimic impotriva unui dulce? Ador Bounty si iubesc Tiramisu...cu toate astea urasc ciocolata simpla si mai ales pe cea impopotonata cu arome traumatizante de fructe, caramel si bla. Vreau ciocolata mea cea neagra...aia amara si incapatanata, dar atat de dulce odata ce se topeste in gura si-mi pune la punct papilele mele cele pretentioase.
Si ete si o piesa care i se potriveste perfect Kandiei mele cu doar 55% cacao...
luni, 25 ianuarie 2010
Imi vreau viciile inapoi!!!
Mda...deci sfarsitul imi este aproape...cred ca cele -100 de grade de afara mi-au afectat si ultima ramasita de bun simt pe care o mai aveam...In consecinta, m-am tampit. Si ce fac eu cand ma tampesc: pai ma apuc sa beau ceai si nu asa orisicum, ci cu miere. A se intelege ca urasc mierea si ceaiul si mai ales mierea in ceai.
Pe langa asta, ma apuc sa consum ciocolata calda...la greu. Cred ca am baut 5 feluri pana acum... E bine totusi ca am ajuns si la o concluzie: aia de la turabo e the best. Mai ramane starbucks-ul...Dar pentru asta astept o ocazie mai speciala, am auzit ca este prea buna ca sa o folosesc just for a regular day.
Ceea ce este si mai dubios este ca beau mai putina cafea...Si aici incep deja sa ma revolt. Totul pana la un punct. Pana la urma, nimeni nu se pune intre mine si za holi cofi nici macar o adunatura de creieri rataciti prin inghetul de afara. Adica ce, mai ramane sa renunt la sandvisurile mele de ora fixa si la pachetul de Marlboro si m-am dus dreacu.
Daca ajung aici, jur ca ma duc la nenea Timpul si ii propun politicos sa-si bage mintile in cap si sa mai schimbe vremurile...Nu stiu cum si in ce mod, dar clar trebuie sa rezolve problema. Sa-l convoace pe domnul Soare la negocieri, sa-l bata daca e nevoie, sa faca orice numai sa mai scoata cateva grade in plus.
Si uite, ca-s eu fata buna ii dau si din Bounty-ul meu ca sa-i usurez negocierea. O fi el Soare orgolios, dar in fata unui Bounty n-are cum sa reziste. Mai mult ca sigur, ca o sa lase ifosele de domsoara in calduri la o parte si o sa dea cu raze in noi. In caz contrar, risc sa ajung o fata fara prihana daca mai renunt mult la viciile mele...si asta ar fi chiar trist...
Astfel ca, pentru a-mi salva apucaturile si implicit pe mine...sa-mi dea cineva un antidot suficient de puternic incat sa-mi dezamorteasca simturile, cand afara gradele celsius pe minus refuza sa colaboreze cu mine.
PS: si mai vreau si un nume pentru laptopul meu...unul cu gand de tiramisu, care sa nu taca, sa nu regrete si sa nu se simta neputincios... Stiu, vreau cam multe :)
Pe langa asta, ma apuc sa consum ciocolata calda...la greu. Cred ca am baut 5 feluri pana acum... E bine totusi ca am ajuns si la o concluzie: aia de la turabo e the best. Mai ramane starbucks-ul...Dar pentru asta astept o ocazie mai speciala, am auzit ca este prea buna ca sa o folosesc just for a regular day.
Ceea ce este si mai dubios este ca beau mai putina cafea...Si aici incep deja sa ma revolt. Totul pana la un punct. Pana la urma, nimeni nu se pune intre mine si za holi cofi nici macar o adunatura de creieri rataciti prin inghetul de afara. Adica ce, mai ramane sa renunt la sandvisurile mele de ora fixa si la pachetul de Marlboro si m-am dus dreacu.
Daca ajung aici, jur ca ma duc la nenea Timpul si ii propun politicos sa-si bage mintile in cap si sa mai schimbe vremurile...Nu stiu cum si in ce mod, dar clar trebuie sa rezolve problema. Sa-l convoace pe domnul Soare la negocieri, sa-l bata daca e nevoie, sa faca orice numai sa mai scoata cateva grade in plus.
Si uite, ca-s eu fata buna ii dau si din Bounty-ul meu ca sa-i usurez negocierea. O fi el Soare orgolios, dar in fata unui Bounty n-are cum sa reziste. Mai mult ca sigur, ca o sa lase ifosele de domsoara in calduri la o parte si o sa dea cu raze in noi. In caz contrar, risc sa ajung o fata fara prihana daca mai renunt mult la viciile mele...si asta ar fi chiar trist...
Astfel ca, pentru a-mi salva apucaturile si implicit pe mine...sa-mi dea cineva un antidot suficient de puternic incat sa-mi dezamorteasca simturile, cand afara gradele celsius pe minus refuza sa colaboreze cu mine.
PS: si mai vreau si un nume pentru laptopul meu...unul cu gand de tiramisu, care sa nu taca, sa nu regrete si sa nu se simta neputincios... Stiu, vreau cam multe :)
marți, 19 ianuarie 2010
My new baby
Finally il am…
Dupa mult stres, o nepotrivire de caracter si implicit de cabluri…o discutie serioasa cu baietii de la RDS…(am observat ca se discuta destul de greu cu ei, probabil doar o diferenta de materie cenusie si atat) in sfarsit il am.
Este atat de micut si elegant, foarte rapid si matur in decizii…ma atentioneaza atunci cand gresesc si imi arata calea atunci cand sunt pierduta si nu stiu pe unde sa o apuc.
Cel mai important insa este faptul ca imi apartine in totalitate… il ador pur si simplu pentru ca este numai si numai al meu. Probabil doar ma bine dispune sentimental posesivitatii… si de aici si intelegerea. Nu vreti sa stiti cat de bine ne intelegem. Ne sincronizam perfect, ne ghicim nevoile si ne ascultam gandurile.
Petrecem atat de mult timp impreuna si ne intristam atunci cand trebuie sa ne despartim. Pauzele insa doar intesifica trairile si alimenteaza dorul…Astfel, revederile sunt savuroase si pline de farmec.
It`s my new baby… cel care are grija de actiunile, trairile, secretele si ideile mele…Vi-l prezint pe Junior, noul meu laptop. Azi s-au implinit doua zile de cand suntem impreuna :)
PS: inca mai lucrez la nume ;)
Dupa mult stres, o nepotrivire de caracter si implicit de cabluri…o discutie serioasa cu baietii de la RDS…(am observat ca se discuta destul de greu cu ei, probabil doar o diferenta de materie cenusie si atat) in sfarsit il am.
Este atat de micut si elegant, foarte rapid si matur in decizii…ma atentioneaza atunci cand gresesc si imi arata calea atunci cand sunt pierduta si nu stiu pe unde sa o apuc.
Cel mai important insa este faptul ca imi apartine in totalitate… il ador pur si simplu pentru ca este numai si numai al meu. Probabil doar ma bine dispune sentimental posesivitatii… si de aici si intelegerea. Nu vreti sa stiti cat de bine ne intelegem. Ne sincronizam perfect, ne ghicim nevoile si ne ascultam gandurile.
Petrecem atat de mult timp impreuna si ne intristam atunci cand trebuie sa ne despartim. Pauzele insa doar intesifica trairile si alimenteaza dorul…Astfel, revederile sunt savuroase si pline de farmec.
It`s my new baby… cel care are grija de actiunile, trairile, secretele si ideile mele…Vi-l prezint pe Junior, noul meu laptop. Azi s-au implinit doua zile de cand suntem impreuna :)
PS: inca mai lucrez la nume ;)
The perfect match si niste fulgi de nea...
Imi place foarte mult noaptea de dupa o zi plina de ninsoare…cand toti fulgii aliniati in sir se trezesc pentru a-si face treaba cum se cuvine. Doar atunci, relaxati si mirosind a abur de cafea, se pot imprastia peste tot pentru a acoperi urmele lasate de cei ce dorm…
Cand totul este perfect alb si uniform te decizi si tu sa-i dai viata povestii tale…cu talpile goale si creierii aburiti de imagini iti iei mersul de recunostere si adulmeci acel contur…
Trebuie sa stii ca desenul ti se va sterge din fata cat ai clipi daca nu esti atent, fulgii astia sunt nemaipomenit de rapizi.
Ai insa dupa tine plansa. “Ea ma va ajuta sa gasesc the perfect match”.
Hotarat, calci apasat si astepti…lasi un sertaras sa indosarieze factorii si verdictul cade cu aplomb: negativ. Nu-i problema, mai e timp pana dimineata.
Mergi mai departe si incerci alt contur, acelasi sertaras, aceleasi dosare si acelasi raspuns. Dupa alti cativa zeci de pasi incepi sa nu-ti mai simti picioarele. Ai inghetat. Te uiti cu frica la mizeria pe care ai lasat-o in urma ta si analizezi situatia.
“Prea multi pasi” iti spui. Mult prea multi pasi. Unii abia simtandu-si prezenta, altii apasati si infuriati, multi dintre ei grabiti si superficiali, toti zac inerti pe drumul tau calauzit de fulgii de nea.
“Si acel contur unde se ascunde? Cati fulgi a inghitit pana acum de si-a pierdut forma”…Inciudat si trist aluneci mai departe pe drum …Frigul si-a spus insa cuvantul. Simturile au amortit si gandurile au incetat sa mai rationalizeze. Nu-ti mai pasa pe ce calci.
“Accept orice, important este sa nu ajung la capat singur. Intr-un final, orice talpa e buna atata timp cat iti incalzeste nitel simturile, nu?”…
Pleoapele diminetii se desprind languros si somnorosi, fulgii de nea se duc la culcare…Dimineata citadina isi reia zgomotul si alti pasi grabiti cu vise intrerupte de ganduri vin dupa tine.
Mai stai putin sa-ti incalzesti picioarele si inchizi ochii multumit ca acea talpa isi indeplineste bine rolul termic.
La cativa pasi in fata ta e si finalul de drum. Simti un miros de prajitura venind dintr-acolo si pofticios din fire, dai sa te misti insa, picioarele intepenite bine in acea talpa cu rol termic, refuza sa o ia din loc.
“The perfect match”, iti zici…cand zorii isi finalizeaza conturul…”Ei bine, the perfect match nu exista”, incerci tu sa te consolezi. Si totusi, daca noaptea dura mai mult, daca frica acelui final de drum nu-ti intepenea picioarele si daca alegeai sa mergi mai departe?
“Mai e si maine o zi” cand pe fundal ti se descrie vremea: maine precipitatiile se vor opri, se va incalzi si nu va mai ninge…
Cand totul este perfect alb si uniform te decizi si tu sa-i dai viata povestii tale…cu talpile goale si creierii aburiti de imagini iti iei mersul de recunostere si adulmeci acel contur…
Trebuie sa stii ca desenul ti se va sterge din fata cat ai clipi daca nu esti atent, fulgii astia sunt nemaipomenit de rapizi.
Ai insa dupa tine plansa. “Ea ma va ajuta sa gasesc the perfect match”.
Hotarat, calci apasat si astepti…lasi un sertaras sa indosarieze factorii si verdictul cade cu aplomb: negativ. Nu-i problema, mai e timp pana dimineata.
Mergi mai departe si incerci alt contur, acelasi sertaras, aceleasi dosare si acelasi raspuns. Dupa alti cativa zeci de pasi incepi sa nu-ti mai simti picioarele. Ai inghetat. Te uiti cu frica la mizeria pe care ai lasat-o in urma ta si analizezi situatia.
“Prea multi pasi” iti spui. Mult prea multi pasi. Unii abia simtandu-si prezenta, altii apasati si infuriati, multi dintre ei grabiti si superficiali, toti zac inerti pe drumul tau calauzit de fulgii de nea.
“Si acel contur unde se ascunde? Cati fulgi a inghitit pana acum de si-a pierdut forma”…Inciudat si trist aluneci mai departe pe drum …Frigul si-a spus insa cuvantul. Simturile au amortit si gandurile au incetat sa mai rationalizeze. Nu-ti mai pasa pe ce calci.
“Accept orice, important este sa nu ajung la capat singur. Intr-un final, orice talpa e buna atata timp cat iti incalzeste nitel simturile, nu?”…
Pleoapele diminetii se desprind languros si somnorosi, fulgii de nea se duc la culcare…Dimineata citadina isi reia zgomotul si alti pasi grabiti cu vise intrerupte de ganduri vin dupa tine.
Mai stai putin sa-ti incalzesti picioarele si inchizi ochii multumit ca acea talpa isi indeplineste bine rolul termic.
La cativa pasi in fata ta e si finalul de drum. Simti un miros de prajitura venind dintr-acolo si pofticios din fire, dai sa te misti insa, picioarele intepenite bine in acea talpa cu rol termic, refuza sa o ia din loc.
“The perfect match”, iti zici…cand zorii isi finalizeaza conturul…”Ei bine, the perfect match nu exista”, incerci tu sa te consolezi. Si totusi, daca noaptea dura mai mult, daca frica acelui final de drum nu-ti intepenea picioarele si daca alegeai sa mergi mai departe?
“Mai e si maine o zi” cand pe fundal ti se descrie vremea: maine precipitatiile se vor opri, se va incalzi si nu va mai ninge…
vineri, 15 ianuarie 2010
miercuri, 13 ianuarie 2010
Cand ii simti lipsa...
Atunci cand nu mai ai un lucru...iti dai seama cu adevarat cat de multa nevoie ai de el si deabia atunci dorul incepe sa-si faca meandrele incurcandu-ti terminatiile nervoase.
Precum un narcotic adulmeci mirosul unui fum de tigara si cu voluptatea unui alcoolic iti treci usor limba peste buza superioara sperand la o ultima picatura bahica care s-a scurs insa prea repede.
In prima faza nu-i acuzi disparitia. Esti inca imbatata de prezenta lui. Te lasi cuprinsa de freamatul amintirilor si rederulezi scenarii. Numeri cate ferestre s-au deschis, indosariezi paginile care au fost citite si inventeriezi numarul de raspunsuri primite.
Respiri usurata la gandul ca de acum inainte nu mai ai dureri de cap, nu te mai simti obosita si imprastiata, confuza si intepenita in ganduri si idei. Ai mai mult timp pentru tine...astfel treci in revista activitatile care nu trebuie sa-l implice si pe el si te bucuri linistita de gandurile tale egoiste.
Insa, cu fiecare clipa ce trece...acele ganduri devin si mai egoiste...simt o singuratate acuta, se plictisesc, bat din picior si isi revendica prietenul...iubitul...amantul...Putin cate putin degetele amortite iti scriu prezenta lui, nodurile din stomac iti descriu atingerea lui si ameteala ce te-a cuprins iti rescrie povestea ce nu s-a sfarsit...”Il vreau inapoi!!!” strigi inciudata, desi nimeni nu te aude. Te plimbi isteric ca un leu in cusca, gesticulezi...fumezi isteric sperand ca trece...Desi obosesti, constanti ca simptomele sunt insa mai acute decat pana acum. „Am nevoie de el”, continui sa-ti spui conturandu-ti in minte imaginea drogului tau...
Nu sti insa ca doar cand deja respiratia isi pierde ritmul, pulsul isi accelereaza bataile si totul se invarte cu tine...ii intrezaresti intai timid, apoi mai pronuntat conturul?...
Ca prin farmec ferestrele se lumineaza din nou, muzica isi canta refrenul, sirul de casete portocalii se insiruie organizat jos in bara de date si un buton de cautare iti deschide portile...si google-ul ti se destainuie.
Astazi am stat o ora fara Internet...
Precum un narcotic adulmeci mirosul unui fum de tigara si cu voluptatea unui alcoolic iti treci usor limba peste buza superioara sperand la o ultima picatura bahica care s-a scurs insa prea repede.
In prima faza nu-i acuzi disparitia. Esti inca imbatata de prezenta lui. Te lasi cuprinsa de freamatul amintirilor si rederulezi scenarii. Numeri cate ferestre s-au deschis, indosariezi paginile care au fost citite si inventeriezi numarul de raspunsuri primite.
Respiri usurata la gandul ca de acum inainte nu mai ai dureri de cap, nu te mai simti obosita si imprastiata, confuza si intepenita in ganduri si idei. Ai mai mult timp pentru tine...astfel treci in revista activitatile care nu trebuie sa-l implice si pe el si te bucuri linistita de gandurile tale egoiste.
Insa, cu fiecare clipa ce trece...acele ganduri devin si mai egoiste...simt o singuratate acuta, se plictisesc, bat din picior si isi revendica prietenul...iubitul...amantul...Putin cate putin degetele amortite iti scriu prezenta lui, nodurile din stomac iti descriu atingerea lui si ameteala ce te-a cuprins iti rescrie povestea ce nu s-a sfarsit...”Il vreau inapoi!!!” strigi inciudata, desi nimeni nu te aude. Te plimbi isteric ca un leu in cusca, gesticulezi...fumezi isteric sperand ca trece...Desi obosesti, constanti ca simptomele sunt insa mai acute decat pana acum. „Am nevoie de el”, continui sa-ti spui conturandu-ti in minte imaginea drogului tau...
Nu sti insa ca doar cand deja respiratia isi pierde ritmul, pulsul isi accelereaza bataile si totul se invarte cu tine...ii intrezaresti intai timid, apoi mai pronuntat conturul?...
Ca prin farmec ferestrele se lumineaza din nou, muzica isi canta refrenul, sirul de casete portocalii se insiruie organizat jos in bara de date si un buton de cautare iti deschide portile...si google-ul ti se destainuie.
Astazi am stat o ora fara Internet...
luni, 11 ianuarie 2010
Nuante, intrebari si fire...
Un cuvant are mai multe intelesuri...o expresie a fetei poate exprima trairi paradoxale, in timp ce un gest sau o actiune invart cheia unui motor ale carui functii se poate sa le stii sau nu. Incertitudinea, iti zici, cand plenitudinea gandurilor tale alege sa taca...O scuza de bun simt si totusi constiinta ta se rupe in viziuni lipsite de curaj...
„Binenteles ca nu sunt lasa”, iti zici tu inciudata. „Sa va explic...incertitudinea este de vina pentru obsesia mea de a lua lucrurile simple, la modul complicat, nu a mea!”
Niciodata nu poti vedea albul sau negru ca pe un simplu alb sau negru. Taci nu din cauza temerilor, ci pur si simplu pentru ca a ta culoare trebuie sa fie ajutata constant de alte nuante, fie ele vii sau inchise, vesele, sau triste, asociate sau singure...depinde de starea pe care o ai.
Pentru tine, a intelege contextul unui alb sau negru presupune un joc cu paleta pictorului: hmm, sa vedem, ce culori complementare alegem azi pentru a descrie ceea ce de altfel este evident. Pentru tot ceilalti monocromi, pensula ar schita o situatie alba sau una neagra...nimic mai mult... dar tu??
Tu in schimb, incepi sa-ti pui intrebari...Iubesti interogatia, adori acel semn al intrebarii, acel bastonas perfect rotunjit cu un punct sexy sub el. Si de aici un sir lung de intrebari iti fugaresc bietele idei din cap ca intr-un meci de kick-boxing nearbitrat. Pana te decizi sa le salvezi si le prinzi bine cu un fir... dar nu poate fi orice fel de fir...Nu. Se accepta doar acela despicat in alte 14, fire care descriu cate o nuanta a acelui alb si a acelui negru, nuante care, de altfel nu pot fi repetitive. Si unde ajungi? La incertitudine probabil: „Ce sa fie oare acel gest, acel cuvant, acea expresie? Ce culoare, ce nuante si de cate fire am nevoie pentru a-l deslusi?” Pur si simplu nu realizezi ca acei termeni incerti, ganduri prea colorate si fire prea uzate nu te vor ajuta sa tesi rezolvarea puzzle-ului...
Si daca alegeam sa nu tac? Pana la urma, iubesc intrebarile, de ce nu pot sa si raspund la ele?
„Binenteles ca nu sunt lasa”, iti zici tu inciudata. „Sa va explic...incertitudinea este de vina pentru obsesia mea de a lua lucrurile simple, la modul complicat, nu a mea!”
Niciodata nu poti vedea albul sau negru ca pe un simplu alb sau negru. Taci nu din cauza temerilor, ci pur si simplu pentru ca a ta culoare trebuie sa fie ajutata constant de alte nuante, fie ele vii sau inchise, vesele, sau triste, asociate sau singure...depinde de starea pe care o ai.
Pentru tine, a intelege contextul unui alb sau negru presupune un joc cu paleta pictorului: hmm, sa vedem, ce culori complementare alegem azi pentru a descrie ceea ce de altfel este evident. Pentru tot ceilalti monocromi, pensula ar schita o situatie alba sau una neagra...nimic mai mult... dar tu??
Tu in schimb, incepi sa-ti pui intrebari...Iubesti interogatia, adori acel semn al intrebarii, acel bastonas perfect rotunjit cu un punct sexy sub el. Si de aici un sir lung de intrebari iti fugaresc bietele idei din cap ca intr-un meci de kick-boxing nearbitrat. Pana te decizi sa le salvezi si le prinzi bine cu un fir... dar nu poate fi orice fel de fir...Nu. Se accepta doar acela despicat in alte 14, fire care descriu cate o nuanta a acelui alb si a acelui negru, nuante care, de altfel nu pot fi repetitive. Si unde ajungi? La incertitudine probabil: „Ce sa fie oare acel gest, acel cuvant, acea expresie? Ce culoare, ce nuante si de cate fire am nevoie pentru a-l deslusi?” Pur si simplu nu realizezi ca acei termeni incerti, ganduri prea colorate si fire prea uzate nu te vor ajuta sa tesi rezolvarea puzzle-ului...
Si daca alegeam sa nu tac? Pana la urma, iubesc intrebarile, de ce nu pot sa si raspund la ele?
luni, 4 ianuarie 2010
Top 10 pe 2010
Urmand indemnul lui Adi este cazul sa fac si eu un "Top 10 must do pe 2010"...nu de alta dar nu mai scap :) Desi de fiecare data imi propun sa fac o lista cu ce vreau sa intreprind in anul care vine, niciodata nu ma mobilizez. Avand in vedere insa ca 2009 a fost unul mai "special", chiar se necesita. Deci care e lista mea pe 2010?
1. Sa ma mobilizez. Ca tot vorbiram de liste, trebuie sa atingem si acest punct mai sensibil al meu: mobilizarea. Ma urnesc greu, ma pierd in detalii si uit de unde am plecat...deci trebuie sa lucram la acest capitol mai constiincios. Organizare, grafice, tabele, targeturi, chestii socoteli...toate trebuie sa fie frumos oranduite pentru a duce la bun sfarsit cele propuse.
2. Sa am mai multa grija de mine. Da, m-am hotarat: mai putina cofi si cola. Cica e prea mult... Logic ca eu nu sunt de aceeasi parere si este lesne de inteles ca acest punct al listei mele va fi foarte greu de respectat, insa merita macar mentionat. E un inceput, nu?
3. Sa fac echitatie. Deci...sa ajung la calarie este un must in acest an, clar. Imi doresc de foarte mult timp acest lucru si cred ca este cazul sa ma mobilizez cat ma mai tin incheieturile...Niciodata nu se stie, daca stam sa punem la socoteala spondiloza ce ma bantuie inca de pe acum, la cei 25 ani ai mei.
4. Sa ofer mai mult timp prietenilor. In ultimul an mi-am neglijat rude, prieteni, cunostiinte, straini, pe vecina din bloc si aprozarul din piata, pe taxatoarea de la RATB si pe Gigi cel cu za holi cola. Asa nu se mai poate. Sincer, nu inteleg cum de m-au suportat pana acum. A fost un gest urat din partea mea si comportamentul meu derutant din ultimul timp a debusolat multa lume. Pentru ei promit sa ma schimb...in bine, je me jure :P
5. Sa nu mai fiu naiva. Se pare ca naivitatea a fost un trend in anul care tocmai a trecut si cu totii ne-am cam ars la capitolul acesta. Cum nu simt insa nevoia sa fiu non stop la moda..., ma dezic acestuia. Ma spal pe maini de el si il arunc cat colo. Mai putina incredere in oameni este mult mai sanatoasa. Pana la urma trebuie sa ma invat odata si-odata minte ca nu toti sunt buni si cuvintele nu au aceeasi greutate pentru toata lumea. Deci mai putina incredere in cuvinte si mai mult pret pe fapte.
6. Sa nu ma mai multumesc cu jumatati de masura. Domle, totul sau nimic, nu exista cale de mijloc...Anul acesta sunt pe primul loc si este momentul sa ma apreciez mai mult fara sa ma mai incurc cu lucruri oferite pe jumatate.
7. Sa ma auto-depasesc...asta insemanand parasutism, imprietenirea cu serpii si colaborarea cu programul max. Dap, acesta este un subpunct cam utopic dar mi-l imaginez realizabil macar in vise. Jur ca atunci cand dorm si visez sunt un soi de Superman ce se arunca in gol de pe Zgarie Nori si este prieten la catarama cu cele mai scarboase reptile.
8. Sa ma duc sa vad cum decoleaza avioanele...Nimeni nu ma intelege la acest capitol dar eu totusi insist. Cine stie, poate la un moment dat cineva chiar va pricepe.
9. Sa vizitez mai multe locatii... Dupa Venice, Egiptul era prioritar in ghidul meu turistic. Avand in vedere ca cineva mi-a oferit Venetia, motiv pentru care ii multumesc ;) este momentul ca anul acesta sa-mi fac cadou Egiptul. Acum nu fiti si voi rai, omul mai si viseaza, nu? Ce, e atat de greu sa ajung in Egipt calare pe-o camila?? Nu prea cred.
10. Sa ma bucur de clipele frumoase atunci cand se intampla si nu dupa ce trec, cand le regret. Anul care tocmai a trecut m-a invatat o lectie importanta: daca iti doresti ffff mult un lucru nu inseamna neaparat ca trebuie sa il si primesti. Tocmai de aceea m-am decis sa profit mai mult de clipele frumoase din viata mea pentru a nu le mai regreta dupa, cand mi le amintesc cu jind si dor. Chiar daca se zice ca amintirile nu ti le poate lua nimeni, de multe ori nu sunt de ajuns. Gustul unui tiramisu bun este mai intens atunci cand il mananci decat atunci cand iti amintesti ca l-ai mancat.
Lista ar mai putea continua...ce vreti...mi se spune ca am imaginatie bogata :) insa ma voi opri aici pentru a cruta timpul celor ce se obosesc sa citeasca cele scrise de mine. Oricum, probabil cel mai important lucru ar fi punctul 11...dar pe acela nu vi-l spun, il tin pentru mine. Stiti si voi cum se zice: atunci cand spui ce dorinta ti-ai pus nu se mai indeplineste :P Sa auzim de bine.
PS: E bine Adi? Multumita, multumita? :P
1. Sa ma mobilizez. Ca tot vorbiram de liste, trebuie sa atingem si acest punct mai sensibil al meu: mobilizarea. Ma urnesc greu, ma pierd in detalii si uit de unde am plecat...deci trebuie sa lucram la acest capitol mai constiincios. Organizare, grafice, tabele, targeturi, chestii socoteli...toate trebuie sa fie frumos oranduite pentru a duce la bun sfarsit cele propuse.
2. Sa am mai multa grija de mine. Da, m-am hotarat: mai putina cofi si cola. Cica e prea mult... Logic ca eu nu sunt de aceeasi parere si este lesne de inteles ca acest punct al listei mele va fi foarte greu de respectat, insa merita macar mentionat. E un inceput, nu?
3. Sa fac echitatie. Deci...sa ajung la calarie este un must in acest an, clar. Imi doresc de foarte mult timp acest lucru si cred ca este cazul sa ma mobilizez cat ma mai tin incheieturile...Niciodata nu se stie, daca stam sa punem la socoteala spondiloza ce ma bantuie inca de pe acum, la cei 25 ani ai mei.
4. Sa ofer mai mult timp prietenilor. In ultimul an mi-am neglijat rude, prieteni, cunostiinte, straini, pe vecina din bloc si aprozarul din piata, pe taxatoarea de la RATB si pe Gigi cel cu za holi cola. Asa nu se mai poate. Sincer, nu inteleg cum de m-au suportat pana acum. A fost un gest urat din partea mea si comportamentul meu derutant din ultimul timp a debusolat multa lume. Pentru ei promit sa ma schimb...in bine, je me jure :P
5. Sa nu mai fiu naiva. Se pare ca naivitatea a fost un trend in anul care tocmai a trecut si cu totii ne-am cam ars la capitolul acesta. Cum nu simt insa nevoia sa fiu non stop la moda..., ma dezic acestuia. Ma spal pe maini de el si il arunc cat colo. Mai putina incredere in oameni este mult mai sanatoasa. Pana la urma trebuie sa ma invat odata si-odata minte ca nu toti sunt buni si cuvintele nu au aceeasi greutate pentru toata lumea. Deci mai putina incredere in cuvinte si mai mult pret pe fapte.
6. Sa nu ma mai multumesc cu jumatati de masura. Domle, totul sau nimic, nu exista cale de mijloc...Anul acesta sunt pe primul loc si este momentul sa ma apreciez mai mult fara sa ma mai incurc cu lucruri oferite pe jumatate.
7. Sa ma auto-depasesc...asta insemanand parasutism, imprietenirea cu serpii si colaborarea cu programul max. Dap, acesta este un subpunct cam utopic dar mi-l imaginez realizabil macar in vise. Jur ca atunci cand dorm si visez sunt un soi de Superman ce se arunca in gol de pe Zgarie Nori si este prieten la catarama cu cele mai scarboase reptile.
8. Sa ma duc sa vad cum decoleaza avioanele...Nimeni nu ma intelege la acest capitol dar eu totusi insist. Cine stie, poate la un moment dat cineva chiar va pricepe.
9. Sa vizitez mai multe locatii... Dupa Venice, Egiptul era prioritar in ghidul meu turistic. Avand in vedere ca cineva mi-a oferit Venetia, motiv pentru care ii multumesc ;) este momentul ca anul acesta sa-mi fac cadou Egiptul. Acum nu fiti si voi rai, omul mai si viseaza, nu? Ce, e atat de greu sa ajung in Egipt calare pe-o camila?? Nu prea cred.
10. Sa ma bucur de clipele frumoase atunci cand se intampla si nu dupa ce trec, cand le regret. Anul care tocmai a trecut m-a invatat o lectie importanta: daca iti doresti ffff mult un lucru nu inseamna neaparat ca trebuie sa il si primesti. Tocmai de aceea m-am decis sa profit mai mult de clipele frumoase din viata mea pentru a nu le mai regreta dupa, cand mi le amintesc cu jind si dor. Chiar daca se zice ca amintirile nu ti le poate lua nimeni, de multe ori nu sunt de ajuns. Gustul unui tiramisu bun este mai intens atunci cand il mananci decat atunci cand iti amintesti ca l-ai mancat.
Lista ar mai putea continua...ce vreti...mi se spune ca am imaginatie bogata :) insa ma voi opri aici pentru a cruta timpul celor ce se obosesc sa citeasca cele scrise de mine. Oricum, probabil cel mai important lucru ar fi punctul 11...dar pe acela nu vi-l spun, il tin pentru mine. Stiti si voi cum se zice: atunci cand spui ce dorinta ti-ai pus nu se mai indeplineste :P Sa auzim de bine.
PS: E bine Adi? Multumita, multumita? :P
Abonați-vă la:
Postări (Atom)